Arca lui Zoe

de Anca Georgescu
7 comments

Face it for Maria!

Vă salut cu drag!
Ştiu că uneori pot fi sâcâitoare atâtea cereri de susţinere a unor cauze lansate pe Facebook. Iată că acum şi eu vă bat la cap să daţi un accept de susţinere unei cauze ce doreşte să pună în practică un mijloc elaborat de ocrotire, cercetare şi popularizare a unui fenomen rar întâlnit în Europa şi chiar în lume: caii salbatici. Exemple de fenomene asemănătoare, cele mai la îndemână, vă pot oferi amintind de Camarque ( Franţa) şi mustang ( S.U.A.). Faptul că primul a devenit element de atracţie turistică în sudul Franţei şi a adus astfel o dezvoltare considerabilă a zonei sau că cel de-al doilea a devenit brand de stat ne oferă posibilitatea de a întelege ce pot deveni aceşti cai pentru ţara noastră, pentru regiunea Deltei Dunării. Un prim pas pe care îl puteţi face este să acceptaţi să susţineţi această cauză şi dacă aveţi trei, patru minute libere să trimiteţi şi prietenilor din listele dumneavoastră cererea de susţinere a acestei cauze. Ulterior, după o analiză mai aprofundată a fenomenului prezentat puteţi să alegeţi şi nivelul de implicare în această acţiune.
Alegerea vă aparţine.
Indiferent de răspuns vă doresc să aveţi parte de zile fericite!
Mulţumesc,
Sorin Stroia

Aşa mi-a scris un domn care se numeşte cum vedeţi. Nu ştiu mai nimic despre el, adică nimic. L-am citat odată pe platformă cînd ştiam despre el tot nimic; îmi plăcuse ce-i scria pe Facebook unui om pe care-l cunosc oarecum.

Una din cele peste două sute de fotografii ale lui Sorin Stroia. Cai sălbatici. Pe Facebook, bunînţeles.

Oarecum îl cunosc pe Mugur Pop cu care am făcut prima emisiune pentru animale şi peste trei ani pe ultima. Aşa s-a nimerit. Mi-a plăcut că s-a nimerit aşa. Şi cînd am filmat pentru emisiune Mugur m-a lăsat să mă urc pe un cal şi calul să mă ducă puţin. Puţin pentru că n-am vrut eu mai mult. N-am vrut pentru că n-am ştiut ce să fac cu gîndul şi cu sentimentul că o fiinţă de o sută şi-o mie de ori mai puternică decît mine era în puterea mea. În plus simţeam că-l deranjez şi mă gîndeam că nu l-a întrebat nimeni dacă el vrea să mă care în spate, după ce deja îl chinuisem puţin la… aburcare pentru că… ştiţi, atunci am aflat că să te urci pe cal nu e chiar cum văzusem eu în „Pe aripile vîntului”, floare la ureche, e aşa, mai piercing în sprînceană. Părerea mea, care n-am nici un piercing, dar ca omul am o părere.

Deci asta e. Nu ştiu nimic despre cai. Tot la filmarea cu pricina era cu noi fiica operatorului, pe vremea aia avea cam patru ani şi o chema Maria. Pe vremea asta e deja la şcoală, tot Maria o cheamă şi pe vremea aia îl iubea pe Mugur, sper că îl iubeşte şi pe vremea asta. Şi cînd eram în grajd un cal s-a aplecat spre Maria şi ea s-a întins spre el, l-a apucat de cap, i-a despărţit buzele şi l-a pupat pe buza de jos, înăuntru. Şi eu m-am gîndit că s-a terminat filmarea, gata, era şi mama Mariei acolo, tatăl ei nu văzuse că filma, dar mama văzuse şi gata, filmarea s-a terminat, m-am gîndit. Prost.

Prost m-am gîndit, nu s-a terminat nimic, mama a zîmbit şi i-a spus şi tatălui ce făcuse Maria şi nici atunci nu s-a terminat filmarea, tatăl a zîmbit şi el şi amîndoi au întrebat-o pe Maria dacă nu i-a fost frică.
Nu mai ştiu dacă şi ce le-a răspuns Maria. De fapt nu-mi mai amintesc mare lucru, mai ştiu că Maria era îmbrăcată în roz şi avea pe cap o pălărie tot roz, cu boruri fluturînde şi pe care, cochetă, a dat-o jos cu greu cînd Mugur a urcat-o pe cal ca s-o înveţe trap sau aşa ceva.

Maria era încruntată, concentrată, foarte serioasă şi foarte roz şi s-a învîrtit cu şi pe cal pînă am ameţit cu toţii, mai puţin ea şi Mugur. Amintirea mea se opreşte aici. Şi textul curînd. Atît ştiu despre cai. Despre caii sălbatici ştiu şi mai puţin.

Nici cu Facebook-ul nu pot să zic c-o bunghesc întotdeauna, dar cîteva lucruri tot ştiu. Eu una sunt membră în opt grupuri dedicate cîinilor: pierduţi-găsiţi, bolnavi, urgenţi, omorîţi naţional, omorîţi internaţional, cu SOS,  fără SOS. Datorită acestor grupuri se întîmplă cîteva lucruri bune pentru cîini şi multe alte lucruri. De exemplu eu m-am certat zdravăn cu un domn despre care nici acum nu mi-e foarte clar cum arată, cine e şi de ce ne-am certat. Probabil şi el se gîndeşte asemenea. Noi doi încă ne-am bălăcărit cu măsură.

Alţii ca noi se invectivează nepublicabil. Vă jur că una din cele mai consistente, voluptoase şi pline de imaginaţie înjurături din viaţă am citit-o pe Facebook. Literatură pură. De o parte şi de alta erau două doamne, la mijloc erau cîinii.
Oameni pătimaşi, sătui, furioşi, neputincioşi. Au dreptate. În virtual sau în real cîţiva oameni, nu puţini luptă pentru bun simţ, echilibru şi raţiune. Fac grupuri, petiţii, mitinguri, emisiuni. Exclusiv în real însă, în România cîinii comunitari sunt împuşcaţi ca la Mihăileşti săptămâna trecută, eutanasiaţi dubios ca la Tulcea de doi ani, dispăruţi ca în Sebeş, omorîţi prin strivirea capului cu ranga de fier ca la Alba Iulia, bătuţi şi ucişi ca la Ecarisajul din Cluj acum cîţiva ani, puţini.

Asta e din Facebook-ul meu. De azi. De Daniela Stoica, o doamnă care cerea ajutor, mîine cel tîrziu cîinele ar trebui operat. Nu e mort şi nu l-a lovit vreo maşină. Nu mai are un sfert din cap. S-a întîmplat la Deva sau la Bucureşti, n-am înţeles. Înţelegeţi?

La toate astea cîinele nu face nimic. Dacă-l iei de pe stradă ridicîndu-l de gît cu cleştele de fier se urcă în maşină, e amabil. Dacă-l baţi se ascunde. Dacă te faci că nu-l vezi nu se uită la tine. Dacă nu-i dai nu-ţi cere. Dacă-l otrăveşti moare. Dacă-l eutanasiezi moare. Dacă-l omori moare. Tace. Cine vrea vorbeşte pentru el. Cu cît tace el mai mult cu atît vorbeşti tu mai mult pe Facebook. Cu cît moare el mai mult cu atît mai multe grupuri pe Facebook.

Eu despre caii sălbatici nu ştiu nimic. Întrebaţi-l pe Sorin Stroia. Susţineţi-i cauza. V-am împărtăşit-o pentru că e o scrisoare şi am primit-o ca atare. Nu mi-a parvenit sub formă de Facebook Cause. La astea am ales de ceva vreme să nu mai răspund şi să nu mai trimit. Mi-e puţin jenă de noi, Facebook-iştii şi de cauzele noastre. Înainte de Facebook nu ştiam de atîtea feluri de a ucide un cîine. Nu ştiam că se face la îndemnul şi cu aprobarea tăcută sau vocală a autorităţilor. Nu ştiam că se întîmplă constant în toată ţara şi constant în aproape toate ţările sărace şi îngălate ca a noastră.

Îmi place pe Facebook să-mi văd prietenii, foştii prieteni şi mai ales pe viitorii prieteni, să aflu ce fac, ce muzică ascultă şi ce cărţi (spun că) citesc. Îmi place să văd în ce ţări au plecat şi ce fotografiază acolo. Îmi place să aflu ce cauze susţin.
Nu-mi place să aflu de pe Facebook că în timp ce oamenii îi susţin cîinii se prăbuşesc. Poate caii sălbatici sunt mai puternici. Aşa vreau să cred. Eu nu mă pricep. Întrebaţi-l pe Sorin Stroia. Căutaţi-l pe Facebook. Do something!

Be-cause cînd Maria avea patru ani şi învăţa trapul, în România animalele erau bătute, batjocorite şi ucise ca politică de stat. Neasumată vreodată, dar practicată întotdeauna, niciodată pedepsită. Azi, cînd Maria face galop spre şcoală lucrurile în România sunt la fel. De-asta mă tem, de-asta vi se pare că ponegresc Facebook-ul cînd mie mi-e drag, mă tem că azi pe Face, mîine pe book o să mă trezesc poimîine că intră pe poarta televiziunii o adolescentă, Maria, la braţul tatălui ei, director de imagine şi cu el o să mă duc să filmez nişte cîini ucişi, nişte lebede prăjite, nişte cai morţi în real şi cu potcoavele în virtual, pe Facebook.
Face it! Azi pe ea n-o întreabă nimeni, întreb eu pentru mîine:

- Maria, tu nu meriţi mai mult?

Pînă mîine la răspuns mai citez un domn, proaspăt din toate punctele de vedere: de curînd a înfiinţat pe Facebook un grup internaţional, „Romania Animal Network” care să susţină eforturile românilor de… susţinere a cauzei cîinilor comunitari. Domnul se numeşte Mark Rogers, în real reprezintă organizaţia „Romania Animal Aid” şi acum cîteva minute a postat în virtual, pe Facebook:

I am constantly being asked for organisations names addresses that offer free neutering to strays by good people who want to take strays to be neutered. I have received 3 replies from the request for this information. From a country that is in a complete mess with ‘strays’ that response is not acceptable. Can you please contact me with the details of any organizations that is offering FREE neutering to stray animals in Romania, so I can get the information out to all who are inquiring.
Thanks, Mark.

7 Comments

  1. luca |

    scrii extrem de frumos,elaborat,intelectual,cult…minunat…eu unul iubesc animalele mai presus decat orice si ma zbat cu gesturi infime( fata de marimea cruzimi)sa adun cati mai multi sustinatori / semnatari / donatorii…pt a ajuta in orice fel animalele. Tu cand scrii un articol atat de elevat ce urmaresti exact?…mie personal mi se pare doar o demonstratie de orgoliu…cred ca putini vor fi cei care vor intelege ce exact pot face..si mai ales ca POT FACE CEVA …pt asta era nevoie ca cineva cu un intelect stralucit ca al tau ( and i mean that ) sa faca un mic efort de a se face inteles de marea massa a oamenilor….pt ca avem nevoie de cat mai multi ca sa salvam ceva…nu mai e vreme de pierdut cu manifestari si scrieri care nu ajuta altceva decat orgoliu propriu–ia uitati ce frumos si subtil si alambicat scriu eu….parerea mea,spusa cu mare parere de rau…dar Anca–NU MAI E TIMP !! TREZIREA SI MOBILIZAREA…..

    Răspunde
  2. dw |

    eu cred ca din contra, exista ‘un target’ pentru felul cum scrie Maria…intelctualii- o parte dintre ei NU STIU sau NU VOR sa stie despre soarta animalelor fara stapan- poate cu ajutorul unor astfel de articole vor fi sensibilizati!

    Răspunde
  3. camelia manea |

    Felicitari pentru articol, pentru articole – esti intre autorii care se mentin constanti, isi apara ideile, contribuie mereu cu ceva nou…
    Textele sunt vii, ne-”cosmetizate”, merg la suflet…

    Nu stiu ce se va face in termeni reali pentru soarta anumalelor, atita timp cit noi nu am invatat sa facem lucruri frumoase – in termeni reali – pentru soarta copiilor nostri.

    Dar speranta moare ultima. Si, pentru a trezi speranta, de multe ori e nevoie de un glas puternic si de o minte lucida!

    Răspunde
  4. Maria |

    Sunt Maria,si am 9 ani.Trebuie sa recunosc ,sunt foarte impresionata de cea ce ai scris. Si da, inca mai iubesc caii, si si pe Mugur. De fapt, chiar sambata trecuta am fost la el. Oricum eu m-am decis sa ma fac veterinar si sa-mi deschid un adapost.

    Răspunde

Leave A Comment