Arca lui Zoe

de Anca Georgescu
1 comments

Mie mi-s dragi (I)

Cluj-Napoca, noiembrie 2012

În sfîrşit mi s-a-ntîmplat. Se întîmplase multor prieteni, duşmani şi cunoştinţe, mie niciodată. Anticipasem evenimentul în atîtea feluri că scenariile deja mă plictiseau şi oricum pierdusem orice speranţă. O pierdusem pentru că Primăria din Cluj anunţase oficial că evenimentul nu va mai avea loc. Aşa scria şi pe site-ul domnuleprimar.ro, că adică Vă asigurăm că nu veţi fi amendat atâta timp cît vă plimbaţi cu animalul de companie în alte locuri decât cele în care alţi clujeni îşi scot copiii la joacă, dacă animalul dvs. de companie este antrenat să nu îşi facă nevoile în lădiţele de nisip pentru copii, iar dvs. strângeţi excrementele lăsate de acesta pe domeniul public.”

De unsprezece ani de avut cîine ştiu că la Cluj eşti amendat pentru asta.

Deci cum mă scoborîsem eu aşa din mansarda mea perfectă, într-o dimineaţă aurie şi cu băieţii mei bine înlesaţi ca să nu dea-n carosabil şi să rezulte accident, m-am îndreptat către trecerea de pietoni ca s-o trec bineînţeles, urmînd ca numiţii – Hor şi Calu se numesc  – să-şi exprime vizavi nevoile de vezică şi alte nevoi ale lor. Vizavi se află o pădurice şi eu urmînd să ridic de pe solul păduricii nevoile exprimate de numiţi, ceea ce fac regulat şi cu-ndemînare de vînzătoare produse vrac şi nu de voie, ci – mărturisesc – de nevoia de a evita dialogurile de tipul  - Nesimţito! – Nesimţită-i mă-ta!

Vizavi de mine zăresc doi domni poliţişti. Văd că mă măsoară pe sub chipiu, şi pe băieţii mei tot pe-acolo. Nu împărtăşesc nimic aici despre calitatea privirii, cert e că mă hotărăsc să nu mai traversez şi o iau la stînga pe acelaşi trotuar. Prea era frumoasă dimineaţa. Las’ că traversează ei şi se iau după mine. Respir. Superficial.

- Cunoaşteţi că aveţi obligaţia să deţineţi mătură, făraş şi…

- Cunosc că trebuie să curăţ şi uitaţi pungile. Cred că orice discuţie de aici încolo e inutilă şi prea lungă, o să chem pe cineva care să vă arate pe hîrtie răspunsul Primăriei la ce urmează să mă-ntrebaţi.

Zic că m-am descurcat bine pînă aici şi m-am şi stăpînit, contrar tuturor scenariilor de anticipaţie desfăşurate pînă atunci de mine personal si paranoid.

- Trebuie să poarte botniţă, cunoaşteţi?

- Nu trebuie să aibă botniţă pentru că nu e rasă periculoasă.

De fapt nu e nici o rasă, că vorbea de Calu, de rasă maidanois impură. Talie dog german, pigment dog arlechin, face şi el ce poate. Cît despre periculos, situaţia e asta: pe vremea cînd era nenumit şi trăitor în spaţiul public, Calu a fost otrăvit fără succes o dată, cu mai mult succes, dar nu definitiv a doua oară şi undeva în acest interval fusese şi bătut bine din care rezultase o paraplegie totală, care aşa ajunsese la mine, să stea două săptămîni în care să vedem dacă mai dă semne de viaţă normală sau îl omorîm cu mîna noastră prin eutanasierea lui. Actualmente, Calu dă semne de viaţă perfectă şi ne iubim mult, cu excepţia cazului în care un necunoscut se apropie de el brusc sau nebrusc dar prin spate, caz în care manifestă un comportament obsesiv şi compulsiv: e obsedat că să vină omu-n faţă şi-i face şi loc şi dacă omu nu se conformează, descrie cercuri strîmte pe loc cu sforăituri nelalocul lor şi refuză să înainteze. Altfel, rupe cîmpurile de la Hoia (mustinde de mizerie neamendată) şi doar uneori mai cade din picioare, de obicei de bucurie, cînd venim acasă. Fapt e că în scop de intimidare sau ştiu eu în ce scopuri, unul din poliţişti stătea înfipt foarte aproape de mine, el intrînd astfel şi în spaţiul intim al Calului, cauzîndu-i acestuia fornăială acută şi învîrtire pe loc, că era terorizat. (Precizez de asemenea că odată a muşcat superficial un copil după ce acesta i-a dat profund în moalele capului cu un scaun de leagăn, din entuziasm. Reacţia mamei de copil a fost ulterior atît de rezonabilă şi copilul aşa bine certat, că nici acuma nu-mi vine să cred şi-mi pare rău că n-o cunosc pe mamă să ne-mprietenim.)

- Numele dumneavostră!

- Anca Georgescu.

- Să-ncepe cu numele mare! m-a corectat el, năruindu-mi reputaţia de specialist în comunicare-care scrie şi pe cartea mea de vizită că sunt. Rănită fiind, n-am răspuns.

Au urmat CNP-ul şi adresa pe care am furnizat-o în forma scurtă.

- Actele dumneavostră!

N-aveam.

- Şi ştiţi datele aşa pe de rost?

Din acest moment discuţia s-a-ncheiat, domnul poliţist – unul din ei – telefonînd marţial să verifice dac-am minţit şi să culeagă alte detalii de adevăr.

Neîntrebat, poliţistul cu numărul doi mă anunţă că voi fi amendată pe baza hotărîrii de Consiliu local numărul cutare din an cutare, pe care o ştiu mai pe de rost decît datele din buletin, ea fiind o capodoperă a tembelismului legislativ şi în grave coliziuni cu mai tot ce există în domeniu pe plan european, naţional şi pe planul bunului simţ al creierului uman, cu condiţia ca el să fie oxigenat. Da-voi cîteva exemple:

Proprietarul de canin trebuie să poarte la el nu numai actul de identitate şi sănătate al cîinelui dar şi CI-ul personal. Ai una, n-ai alta – contravenţie. Consider o scăpare  legislativă faptul că nu trebuie să ai la tine certificatul de naştere – copie legalizată şi diploma de bac în original, da’ mă rog…

Proprietarul mai e obligat să poarte asupră-i pungi PVC, măturică (!) şi făraş. Inutil să discutăm despre utilitatea acestei largi palete de accesorii în procesul de luare de pe jos a rahatului de cîine, util de precizat însă că în lipsa oricăruia din obiectele stipulate, de exemplu a măturicii, rămîi tot infractor, cu peveceu şi făraş cu tot.

De asemenea, HCL-ul precizează că toţi cîinii, indiferent de mărime şi rasă trebuie să poarte botniţă. Stimatul Andrei Timen, medic veterinar local de anvergură globală, degeaba a explicat el nenumărat, în public şi-n privat, că există rase incapabile de purtare a botniţei din cauza anatomiei lor nefericite, cum ar fi pechinezul care de la natură are moaca implacabil turtită sau pincherul care, tot din surse naturale aflăm că, deşi are gura mare, ea e în fapt minusculă.

Plusamente, HCL-ul clujean încalcă grav legea cu număr 60 din 2003 care spune ce rase, cum şi de ce trebuieşte să poarte botniţă. Or, nu se poate să fiinţeze în acelaşi timp o lege naţională cu una regională-ncălcătoare a naţionalei. Aşa am auzit.

Între timpul descris, rog frumos poliţistul nevorbitor la telefon să traversăm la pădurice conform planului meu iniţial, dat fiind că mai ales Calu, dar şi Hor sunt personalităţi intransigente şi nu se exprimă din vezică sau din altele pe suprafeţe tip ciment-asfalt, fiind capabili să se abţină pînă la colaps renal şi suprafeţe absorbante. Atîta îi duce mintea pe ei.

Acest poliţist, cumva dezorientat de calmul şi pasivitatea mea, a acceptat. Traversăm. Moment în care observ pe partea cealaltă, o doamnă bătrînică, cu un caniş îmbrăcăţel în roşu, liniştiţi ca mine, mergeau şi ei aşa…

- De exemplu şi pe doamna o amendaţi? întreb eu, nu de răutate, ci doar aşa. Cine s-ar fi gîndit că poliţistul va traversa din nou ca s-o interogheze pe doamnă zece minute bătute? Eu nu. Eu am rămas cu domnul care aflase la telefon că la Bucureşti mă născusem într-un sector şi domiciliam stabil în altul, iar rezidenţial şi fără viză de flotant eram deja în alt oraş, fapte care şi pe mine mă pun pe gînduri uneori, iar dumnealui i s-au părut de-a dreptul suspecte.

În fine, la insistenţele mele nenumărate (două) domnul poliţist (unul) s-a prezentat că îl cheamă Grigore Cristian şi în loc să precizeze care-i numele mare cu care să-ncepe, el a ţinut să zică de mai multe ori (trei) mie nu mi-s dragi oricum. Cîinii. Ca şi cum pe mine mă interesa nefericirea lui.

Am scris mult şi poate nu vă interesează subiectul, avem probleme mai mari, desigur – de fapt ce nu e o problema în ţara asta înapoiată, fudulă şi inconştientă? – de aceea, încheind, voi sublinia esenţialul, unul din ele. Că în 1996 (data emiterii HCL-ului) eram bătuţi în cap e de-nţeles: democraţie proaspătă, închidere europeană, abilităţi administrative cu caş la gură, bine! Vă aduc însă la cunoştinţă că hăt în 2012, luna august sau pe-acolo, un nou HCL clujean a pornit să facă senzaţie în lume: unul care prevede amendă pentru cine nu e îmbrăcat decent în cimitir. Fără alte precizări. Conţinutul şi lărgimea noţiunii de decenţă ramîn desigur la îngustimea latitudinii unui Cristian sau a unui Grigore. Dacă mă-ntrebaţi, eu consider chiloţii tanga profund indecenţi faţă de chiloţii cu mînecuţă, dar amîndoi la un loc zic că sunt neîndoios scandaloşi faţă de costumul de schi. Şi atunci?

Atunci eu la vară tot în Polonia mă duc, după cum am fost şi astă vară şi cînd am vrut să-mi cumpăr o zapiekankă din brutărie, ţuşti un cîine la coadă în faţa mea, cu stăpîna lui, mi-a fost tare drag să stau la coadă după el şi e un fel bun de-a pleca capul. Şi cînd să urc în tramvai, ţuşti un cîine grăsan cobora din el, de lesă c-o doamnă. Şi unde nu le erau dragi cîinii sau le erau, dar aveau alte trebi, nici de-al dracului nu scria STRICT INTERZIS, ci numai VĂ RUGĂM SĂ NU şi VĂ MULŢUMIM CĂ, nişte mutalăi polonezii ăştia, nu bărbaţi ca românii şi hoţomani pe deasupra, cum luară ei banii Europii şi ce făcură cu ei… polonezii, zic.

Legătura între subiectul derizoriu al cîinilor şi acela gravissim al fondurilor UE corelat cu competenţa administrativă şi nivelul de civilizaţie este, desigur… nici o legătură?

Şi vă ţin la curent, că doar nu vă-nchipuiţi că plătesc amenda, mai ales că şi procesul verbal primit în scris de mama mea la adresa ei este capodoperisissim.

Notă: întreg răspunsul domnuluiprimar.ro se poate (încă) vedea aici.

 

One Comment

Leave A Comment