Doar acest buruienos de cultivat ca şi mi-a adus aminte de un moment în care, ca practician al relaţiilor publice într-o echipă condusă de o practiciană a lui ca şi, şi ajungînd eu ca disperată de cum ucidea fata asta una din două propoziţii, prin otrăvire cu ca şi, zic să insist şi pe Facebook cu chestiunea, poate se prinde fata. Că altfel, era uşor isterică şi nu accepta nici senină, nici întunecată, corecţii adresate direct, personal sau în grupuri mici, însă Facebook-ul o penetra oricînd.

Şi, deci, într-o zi mă fac că plouă şi zic share unui articol de ziar care incrimina fioros ca şi-ul. Ce să vezi, fata se prinde că era ţintită şi, făcîndu-se şi ea tot că plouă, îmi scrie un comment. N-oi sta să-l caut acuma, dar era ceva cum că Ei, nu-i chiar aşa gravă problema asta, limba noastră e flexibilă şi nu ştiu ce.

Nu ştiu cum, de la amintirea asta, gîndul mi-a sărit aiurea de tot, hăt la o carte pe care o citesc acum a patra oară în patru ani. Se cheamă „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc” (lipsă flexibilitate) a bunului Ion Gavrilă Ogoranu. Zice el, într-un loc al volumului II:

„Un episod la Securitatea Braşov, de care îşi aminteşte Olimpiu [Borzea]. Odată, Deitler [Ernest Deitler, anchetator] i-a dat să citească şi iscălească declaraţiile scrise de el, Deitler. Olimpiu s-a apucat să corecteze cele scrise: „Ce faci?” „Corectez greşelile de ortografie.” „Crezi că o să scapi de condamnarea la moarte?” „Nu, dar cineva, peste ani, şi-ar putea închipui că le-am scris cu mîna mea [...].”

Nu ştiu ce să mai zic după săritura asta de gînd, decît atîta: care sunteţi ca şi irecuperabili (da’ nici eu nu mă las), vă dedic această melodie. Intitulată – sugestiv, cum altfel – Ca şi (Taxi).

Vă invit să citiţi aici (Catre Judecătoria Cluj) contestaţia depusă şi s-o luaţi ca model dacă vă e de folos. Adresez această invitaţie proprietarilor de cîini amendaţi în ultimele paisprezece zile şi care pot face contestaţie la Judecătoria Cluj şi celor amendaţi în ultimul an, care (încă mai) pot face contestaţie la Avocatul Poporului Cluj – Strada Moţilor nr. 18, telefon 0264 591 561, email avpcluj@avp.ro. Nu costă bani, nu se stă la coadă mai mult de zece minute, nu-i nevoinţă de cunoştinţe juridice, nu vă trebuie relaţii şi pile.

UPDATE: Salvați-vă, pe dumneavoastră, timpul personal și al omenirii. Nu apelați la avocatu’ poporului, cel puțin nu la ăla la care am apelat eu, adică la telefon. Doamna – de nervi și de bună seamă, nu i-am reținut numele – a zis că, știți, nu ștu ce să vă spun, că știți că câinii mușcă și dacă mușca, știți, adică, înțelegeți, nu-mi dau seama exact și e o chestiune mai… trebuie să vedem.

Şi deci prezentîndu-mă eu nesmintit la ora şi-n ziua procesului în incinta fascinantă a Judecătoriei Cluj-Napoca (dar despre asta într-o scriere ulterioară) aflu că Primăria Cluj depusese între timp, ca răspuns la contestaţia mea, o întîmpinare. Ce-i aia? am întrebat eu simpatic, deşi cam grosolan, pe doamna grefier. Un fel de contestaţie la contestaţia dvs., zice doamna amabilă şi mi-o înmînează temporar, s-o studiez. Definitiv mi-a înmînat-o doamna judecător în timpul audierii mele. Şi definitiv prostită am rămas de-atunci, acest act tot o capodoperă fiind, astfel:

Conţine un număr indicibil de greşeli de sintaxă, topică, punctuaţie, ortografie şi stil şi nu conţine diacritice decît din cînd în cum.

Nu răspunde la argumentele contestaţiei mele, ci vîntură aiurea-n tramvai dictoane latine din dreptul roman şi principii din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (pun pariu că pronunţat strázburg) pe tema întocmirii proceselor verbale. Un delir care te face să te-ndoieşti grav de sănătatea mintală, a ta şi intelectuală, a lor.

E semnat olograf de cinci persoane, din care cel puţin trei sunt specialiste în drept: Emil Boc, Jr. (!) Aurora Ţărmure (nu Emil Boc junior, ci, probabil, jurist Aurora Ţărmure), un consilier juridic, un director executiv adjunct şi un şef serviciu. Mi-e greu spre imposibil să vă spun ce şi cum reprezintă aceste persoane, deoarece actul porneşte de la – ţineţi-vă de scaun şi urmăriţi cu degetul: DIRECŢIA POLIŢIA LOCALĂ SERVICIUL EVIDENŢA PERSOANELOR. BAZE DE DATE, JURIDIC ŞI RELAŢII PUBLICE COMPARTIMENT JURIDIC. Şi mămăligă cu brînză, ceai de mentă şi chiloţi cu elastic, dar probabil n-a mai încăput.

Prezintă ataşată HCL 84/1996 într-o formă aproape ilizibilă, bătută la maşina de scris, în total 6 pagini în 3 exemplare. De acest din urmă document mă voi lua cetăţeneşte într-un capitol separat, pînă atunci am de adresat DIRECŢIEI POLIŢIA LOCALĂ SERVICIUL EVIDENŢA PERSOANELOR. BAZE DE DATE, JURIDIC ŞI RELAŢII PUBLICE COMPARTIMENT JURIDIC, următoarele recomandări prieteneşti, de formă:

Rog frumos angajaţi filolog dacă n-aţi fost atenţi în clasă cînd trebuia. Greşelile mizerabile de limbă în acte oficiale jignesc cetăţenii şi instituţiile cărora vă adresaţi.

Oricîte tîmpenii scrieţi, rog frumos imprimaţi faţă-verso, face bine la buget şi la plămînii planetei şi e o setare a imprimantei uşor de făcut, nu vă trebuie şcoală.

Şi acum, ca de la om la om:

Domnule primar, stimabile specialist în drept, Emile,
a. Sufixul bil e unul de posibilitate.
b. Cum se explică, cu sau fără dictoane latine, faptul că în aceeaşi unitate de timp asiguraţi ferm, public şi oficial cetăţenii că nu vor fi amendaţi pe baza HCL 84/1996 (aici) şi îi amendaţi exact pe baza acestei haşcele? Ba chiar – odată ajunşi în instanţă -  insistaţi cu recursuri, deşi aţi pierdut mai multe procese identice de-a lungul ultimilor ani.
c. Pentru aceste procese şi resursele pe care le folosiţi într-însele, aduceţi bani de-acasă sau ei sunt chiar banii mei?
d. Ştiţi în ce an ne aflăm?

Doamnă Jr., stimată secretară, Auroro,
a. A cui secretară sunteţi, că din cuprinsul documentului nu reiese?
b. Nu mai folosiţi Jr. înaintea numelui, că nu există nici în drept nici în stîng prescurtarea asta pentru jurist. Şi dac-ar exista, s-ar scrie cu literă mică. Şi dacă s-ar scrie, s-ar scrie doar pe uşa apartamentului, pe o plăcuţă traforată, cu arabescuri, după modelul anilor în care trăiţi dvs.
c. În ce ani trăiţi dumneavoastră?

Cluj-Napoca, noiembrie 2012

În sfîrşit mi s-a-ntîmplat. Se întîmplase multor prieteni, duşmani şi cunoştinţe, mie niciodată. Anticipasem evenimentul în atîtea feluri că scenariile deja mă plictiseau şi oricum pierdusem orice speranţă. O pierdusem pentru că Primăria din Cluj anunţase oficial că evenimentul nu va mai avea loc. Aşa scria şi pe site-ul domnuleprimar.ro, că adică „Vă asigurăm că nu veţi fi amendat atâta timp cît vă plimbaţi cu animalul de companie în alte locuri decât cele în care alţi clujeni îşi scot copiii la joacă, dacă animalul dvs. de companie este antrenat să nu îşi facă nevoile în lădiţele de nisip pentru copii, iar dvs. strângeţi excrementele lăsate de acesta pe domeniul public.”

De unsprezece ani de avut cîine ştiu că la Cluj eşti amendat pentru asta.

Deci cum mă scoborîsem eu aşa din mansarda mea perfectă, într-o dimineaţă aurie şi cu băieţii mei bine înlesaţi ca să nu dea-n carosabil şi să rezulte accident, m-am îndreptat către trecerea de pietoni ca s-o trec bineînţeles, urmînd ca numiţii – Hor şi Calu se numesc  – să-şi exprime vizavi nevoile de vezică şi alte nevoi ale lor. Vizavi se află o pădurice şi eu urmînd să ridic de pe solul păduricii nevoile exprimate de numiţi, ceea ce fac regulat şi cu-ndemînare de vînzătoare produse vrac şi nu de voie, ci – mărturisesc – de nevoia de a evita dialogurile de tipul  - Nesimţito! – Nesimţită-i mă-ta!

Vizavi de mine zăresc doi domni poliţişti. Văd că mă măsoară pe sub chipiu, şi pe băieţii mei tot pe-acolo. Nu împărtăşesc nimic aici despre calitatea privirii, cert e că mă hotărăsc să nu mai traversez şi o iau la stînga pe acelaşi trotuar. Prea era frumoasă dimineaţa. Las’ că traversează ei şi se iau după mine. Respir. Superficial.

- Cunoaşteţi că aveţi obligaţia să deţineţi mătură, făraş şi…

- Cunosc că trebuie să curăţ şi uitaţi pungile. Cred că orice discuţie de aici încolo e inutilă şi prea lungă, o să chem pe cineva care să vă arate pe hîrtie răspunsul Primăriei la ce urmează să mă-ntrebaţi.

Zic că m-am descurcat bine pînă aici şi m-am şi stăpînit, contrar tuturor scenariilor de anticipaţie desfăşurate pînă atunci de mine personal si paranoid.

- Trebuie să poarte botniţă, cunoaşteţi?

- Nu trebuie să aibă botniţă pentru că nu e rasă periculoasă.

De fapt nu e nici o rasă, că vorbea de Calu, de rasă maidanois impură. Talie dog german, pigment dog arlechin, face şi el ce poate. Cît despre periculos, situaţia e asta: pe vremea cînd era nenumit şi trăitor în spaţiul public, Calu a fost otrăvit fără succes o dată, cu mai mult succes, dar nu definitiv a doua oară şi undeva în acest interval fusese şi bătut bine din care rezultase o paraplegie totală, care aşa ajunsese la mine, să stea două săptămîni în care să vedem dacă mai dă semne de viaţă normală sau îl omorîm cu mîna noastră prin eutanasierea lui. Actualmente, Calu dă semne de viaţă perfectă şi ne iubim mult, cu excepţia cazului în care un necunoscut se apropie de el brusc sau nebrusc dar prin spate, caz în care manifestă un comportament obsesiv şi compulsiv: e obsedat că să vină omu-n faţă şi-i face şi loc şi dacă omu nu se conformează, descrie cercuri strîmte pe loc cu sforăituri nelalocul lor şi refuză să înainteze. Altfel, rupe cîmpurile de la Hoia (mustinde de mizerie neamendată) şi doar uneori mai cade din picioare, de obicei de bucurie, cînd venim acasă. Fapt e că în scop de intimidare sau ştiu eu în ce scopuri, unul din poliţişti stătea înfipt foarte aproape de mine, el intrînd astfel şi în spaţiul intim al Calului, cauzîndu-i acestuia fornăială acută şi învîrtire pe loc, că era terorizat. (Precizez de asemenea că odată a muşcat superficial un copil după ce acesta i-a dat profund în moalele capului cu un scaun de leagăn, din entuziasm. Reacţia mamei de copil a fost ulterior atît de rezonabilă şi copilul aşa bine certat, că nici acuma nu-mi vine să cred şi-mi pare rău că n-o cunosc pe mamă să ne-mprietenim.)

- Numele dumneavostră!

- Anca Georgescu.

- Să-ncepe cu numele mare! m-a corectat el, năruindu-mi reputaţia de specialist în comunicare-care scrie şi pe cartea mea de vizită că sunt. Rănită fiind, n-am răspuns.

Au urmat CNP-ul şi adresa pe care am furnizat-o în forma scurtă.

- Actele dumneavostră!

N-aveam.

- Şi ştiţi datele aşa pe de rost?

Din acest moment discuţia s-a-ncheiat, domnul poliţist – unul din ei – telefonînd marţial să verifice dac-am minţit şi să culeagă alte detalii de adevăr.

Neîntrebat, poliţistul cu numărul doi mă anunţă că voi fi amendată pe baza hotărîrii de Consiliu local numărul cutare din an cutare, pe care o ştiu mai pe de rost decît datele din buletin, ea fiind o capodoperă a tembelismului legislativ şi în grave coliziuni cu mai tot ce există în domeniu pe plan european, naţional şi pe planul bunului simţ al creierului uman, cu condiţia ca el să fie oxigenat. Da-voi cîteva exemple:

Proprietarul de canin trebuie să poarte la el nu numai actul de identitate şi sănătate al cîinelui dar şi CI-ul personal. Ai una, n-ai alta – contravenţie. Consider o scăpare  legislativă faptul că nu trebuie să ai la tine certificatul de naştere – copie legalizată şi diploma de bac în original, da’ mă rog…

Proprietarul mai e obligat să poarte asupră-i pungi PVC, măturică (!) şi făraş. Inutil să discutăm despre utilitatea acestei largi palete de accesorii în procesul de luare de pe jos a rahatului de cîine, util de precizat însă că în lipsa oricăruia din obiectele stipulate, de exemplu a măturicii, rămîi tot infractor, cu peveceu şi făraş cu tot.

De asemenea, HCL-ul precizează că toţi cîinii, indiferent de mărime şi rasă trebuie să poarte botniţă. Stimatul Andrei Timen, medic veterinar local de anvergură globală, degeaba a explicat el nenumărat, în public şi-n privat, că există rase incapabile de purtare a botniţei din cauza anatomiei lor nefericite, cum ar fi pechinezul care de la natură are moaca implacabil turtită sau pincherul care, tot din surse naturale aflăm că, deşi are gura mare, ea e în fapt minusculă.

Plusamente, HCL-ul clujean încalcă grav legea cu număr 60 din 2003 care spune ce rase, cum şi de ce trebuieşte să poarte botniţă. Or, nu se poate să fiinţeze în acelaşi timp o lege naţională cu una regională-ncălcătoare a naţionalei. Aşa am auzit.

Între timpul descris, rog frumos poliţistul nevorbitor la telefon să traversăm la pădurice conform planului meu iniţial, dat fiind că mai ales Calu, dar şi Hor sunt personalităţi intransigente şi nu se exprimă din vezică sau din altele pe suprafeţe tip ciment-asfalt, fiind capabili să se abţină pînă la colaps renal şi suprafeţe absorbante. Atîta îi duce mintea pe ei.

Acest poliţist, cumva dezorientat de calmul şi pasivitatea mea, a acceptat. Traversăm. Moment în care observ pe partea cealaltă, o doamnă bătrînică, cu un caniş îmbrăcăţel în roşu, liniştiţi ca mine, mergeau şi ei aşa…

- De exemplu şi pe doamna o amendaţi? întreb eu, nu de răutate, ci doar aşa. Cine s-ar fi gîndit că poliţistul va traversa din nou ca s-o interogheze pe doamnă zece minute bătute? Eu nu. Eu am rămas cu domnul care aflase la telefon că la Bucureşti mă născusem într-un sector şi domiciliam stabil în altul, iar rezidenţial şi fără viză de flotant eram deja în alt oraş, fapte care şi pe mine mă pun pe gînduri uneori, iar dumnealui i s-au părut de-a dreptul suspecte.

În fine, la insistenţele mele nenumărate (două) domnul poliţist (unul) s-a prezentat că îl cheamă Grigore Cristian şi în loc să precizeze care-i numele mare cu care să-ncepe, el a ţinut să zică de mai multe ori (trei) mie nu mi-s dragi oricum. Cîinii. Ca şi cum pe mine mă interesa nefericirea lui.

Am scris mult şi poate nu vă interesează subiectul, avem probleme mai mari, desigur – de fapt ce nu e o problema în ţara asta înapoiată, fudulă şi inconştientă? – de aceea, încheind, voi sublinia esenţialul, unul din ele. Că în 1996 (data emiterii HCL-ului) eram bătuţi în cap e de-nţeles: democraţie proaspătă, închidere europeană, abilităţi administrative cu caş la gură, bine! Vă aduc însă la cunoştinţă că hăt în 2012, luna august sau pe-acolo, un nou HCL clujean a pornit să facă senzaţie în lume: unul care prevede amendă pentru cine nu e îmbrăcat decent în cimitir. Fără alte precizări. Conţinutul şi lărgimea noţiunii de decenţă ramîn desigur la îngustimea latitudinii unui Cristian sau a unui Grigore. Dacă mă-ntrebaţi, eu consider chiloţii tanga profund indecenţi faţă de chiloţii cu mînecuţă, dar amîndoi la un loc zic că sunt neîndoios scandaloşi faţă de costumul de schi. Şi atunci?

Atunci eu la vară tot în Polonia mă duc, după cum am fost şi astă vară şi cînd am vrut să-mi cumpăr o zapiekankă din brutărie, ţuşti un cîine la coadă în faţa mea, cu stăpîna lui, mi-a fost tare drag să stau la coadă după el şi e un fel bun de-a pleca capul. Şi cînd să urc în tramvai, ţuşti un cîine grăsan cobora din el, de lesă c-o doamnă. Şi unde nu le erau dragi cîinii sau le erau, dar aveau alte trebi, nici de-al dracului nu scria STRICT INTERZIS, ci numai VĂ RUGĂM SĂ NU şi VĂ MULŢUMIM CĂ, nişte mutalăi polonezii ăştia, nu bărbaţi ca românii şi hoţomani pe deasupra, cum luară ei banii Europii şi ce făcură cu ei… polonezii, zic.

Legătura între subiectul derizoriu al cîinilor şi acela gravissim al fondurilor UE corelat cu competenţa administrativă şi nivelul de civilizaţie este, desigur… nici o legătură?

Şi vă ţin la curent, că doar nu vă-nchipuiţi că plătesc amenda, mai ales că şi procesul verbal primit în scris de mama mea la adresa ei este capodoperisissim.

Notă: întreg răspunsul domnuluiprimar.ro se poate (încă) vedea aici.

Şi-ncă o limpezire: am scris ce-am scris după ce, urmînd să dau curs unei invitaţii de colaborare jurnalistică, am vizitat un domn proprietar de imperiu publicitar. Cam ca un mogul, aşa… Imperiu mai la scară someşeană, aşa…

Am urcat emoţionată în clădirea nouă de pe strada veche în care s-a născut şi ziarul Foaia transilvană şi mulţi dintre noi s-au născut la ziarism. (Alţii erau demult botezaţi.)

Întîmplător şi în prezent, clădirea era şi sediul zisului imperiu. Am povestit cu mogulul. Om de treabă cumva, aşa… Am ieşit. Am coborît. Pe reception desk-ul de la intrare (cum s-o fi numind asta în limba mea?) dormeau zăcînde multe exemplare din Foaia transilvană de azi, ocazional tipărite şi permanent gratuite. Pe vremea noastră dădeam cu-n leu bucata.

Am ieşit şi din clădire de tot. M-am aşezat unde fumam pe vremuri cu băieţii. Unde-şi parca Ovidiu Blag maşina şi-şi lega Daniel Iftene bicicleta.

Şi-am plîns cel mai curat şi mai fericit plîns pe care mi-l amintesc în ultimii mulţi ani. Cam ca la eutanasierea unui cîine pentru care nu se mai poate face nimic, dar absolut nimic. Şi l-ai iubit absolut, dar absolut. Şi ce eşti azi, pe unde umbli, unde intri şi de ce ieşi, îi datorezi.

Postscriptum şi anteomagiu: Nu am acceptat colaborarea ziaristică. Astăzi se face jurnalism şi cum se face e cumva altfel, aşa…

OMAGIU

Lui Ovidiu Blag pentru umorul excepţional şi felul duios în care mă chema la ţigară pe balcon, cu aceste cuvinte: Hai, Anco, vii sau ce dracu’ faci?

Lui Emil Moldovan pe care-l vedeam cam pămpălău şi deloc nu-nţelegeam ce-i de capul lui. L-am descoperit mult mai tîrziu şi astăzi cred că e un spirit cu dîre de genial, prea mare şi multă inteligenţă, sensibil prieten al cîinelui său şi posesor de umor nevrotic. Pentru alţii nevrotic.

Laurei Şuteu pentru discreţie şi fineţe, feminitate şi deschidere zîmbindă.

Andreei Câmpeanu pentru că nu-mi dădea căştile să-mi ascult hip-hopul făr’ de care nu puteam scrie ca să pot ieşi pe balcon la ţigară sau ce dracu faci?

Lui Horaţiu Damian pentru singurul articol de ziar din viaţa mea pe care l-am citit cu dureri de burtă de rîs şi de cap.

Ruxandrei Hurezean, redactor şef pentru că ne încuraja grozav cînd nu ne descuraja groaznic şi pentru că ne dădea loc şi ne lăsa timp să zburăm cu aripile noastre.

Lui Mihai Gădălean pentru că ne potriveam şi ne iubeam şi aveam grijă unul de altul.

Lui Daniel Iftene pentru că nu ne potriveam, dar ne iubeam şi azi ne iubim mai mult, exceptînd băsismul de care-l suspectez, dar compensează la biciclism.

Lui Răzvan Robu pentru aparenţa de hipiot dezorientat şi esenţa de domn cu gusturi desăvîrşit orientate.

Lui Andrei Cotrău pentru că era scurt şi cuprinzător. Şi pentru o brăţară de argint.

Lui Liviu Cojan, atît de bun artist grafic, paginator şi cititor de gînduri încît l-am extraexploatat în timpul serviciului pentru treburi ong-iste din afara lui.

Mirei Mărincaş pentru eleganţă.

Lui Liviu Scripcaru pentru neeleganţă, dar pentru altele, neegalate.

Dacă şi cine lipseşte e din cauza mea şi nu-i din a lor.
Vă mulţumesc.

Deja apare numărul al doilea, aşa că dau fuga să vă spun că a apărut primul număr al revistei Petzoom. Ea e despre animale şi eu în ea scriu despre cîini. Revista e glossy la propriu, apare la Baia Mare şi se oferă la scară naţională oricui merge cu animalul companion la veterinar. Deci e gratis rău deşi e faină tare.
Primul text al meu în ea îl reproduc mai jos pentru nefericiţii care n-au animal, deci nu merg cu el la doctor, deci îmi pare rău pentru ei.
M-am hotărît azi să scriu pentru că organizaţia despre care vorbeşte articolul – NUCA ANIMAL WELFARE – tocmai a sterilizat o sută treizeci de animale din Pata Rît (toponimia clujeană încă îmi dă fiori). Cu proiectul despre care vorbesc în textul de mai jos organizaţia e în acelaşi stadiu, adică Primăria încă îl mai caută, nu ştie unde l-a pus. La propriu. Nu zic mai multe pentru că am observat că orice vorbuliţă despre Boc, Băsescu şi ciurda lor dă drumul la indicibil de unsuroase jeturi de prostie şi găunoase cotcodăceli.

Ca să fie treaba bunînţeleasă, o sută treizeci de animale (cîini şi pisici) sterilizate (în două zile!) înseamnă că oraşul tocmai a fost scutit de cîteva sute de animale ale nimănui, bestii care urmau să devină împropteaua turismului, haite agresive şi ruşinea Europei, patrupede violente şi maidanezii dracului!

Cînd veţi citi pe Facebook despre cine, cum şi cu ce a făcut treaba asta profund comunitară, civică şi nonprofit vă rog frumos să aveţi în vedere faptul că serviciul de ecarisaj al Primăriei înghite lunar sume colosale din banii – exact! – ai dumneavostră. Complet pe nemestecate, adică nimeni nu ştie exact pe ce se cheltuie, mai ales pentru că Ecarisajul – ca orice instituţie publică care se respectă – e cu acces restricţionat, adică intră cine vor ei şi iese cine scapă, două zile pe săptămînă, cîte două ore.

P.S. Plecăciune adîncă lui Cătălin Vischi, redactor-şef al revistei Petzoom: presar băimărean, unul din cei mai buni redactori-şefi pe care i-am pomenit în cariera mea de redactor-neşef, maestru al managementului resursei umane, noţiune chinezească pentru multe întreprinderi româneşti, de stat şi particulare.

iulie 2012, Pata Rît, Cluj-Napoca, capitala Ardealului, UE şi alte tîmpenii. Pentru fotografii tulburătoare şi povestea lor plagiaţi acest link: http://www.facebook.com/pages/Asociatia-pentru-protejarea-animalelor-NUCA/137684416244727

BABA ŞI MITRALIERA. PROBABIL.

Baba

Baba e o babă de cîine: foarte bătrână, senilă, aproape oarbă, puţin frumoasă spre urâtă foc. Se ia după orice umbră, păşeşte puţin, uită de ce merge, se opreşte, stă sau se întoarce. Nu latră, nu păzeşte, abia mănâncă, nu se joacă, n-are nevoie de ajutor decît poate, dacă vrei, când uită unde merge şi îi prinde bine să mergi lângă ea ca să-ţi vadă umbra şi să se ia după tine spre un loc mai ferit din casă. Va muri în curând.

Baba e deci un câine inutil. Aşa s-au gândit şi stăpânii ei. Şi au lăsat-o pe o stradă oarecare din Cluj. Baba e un câine abandonat. La Cluj, în fiecare lună sunt părăsiţi două sau trei sute de moşi, babe, tineri sau infanţi. Câini de care nu avem nevoie. Într-o cutie de carton în faţa unui cabinet veterinar, într-o sacoşă de plastic pe malul Someşului, legaţi lângă un bancomat sau aruncaţi din maşină. Trăsătura lor comună – nu protestează, nu dau în judecată, nu pedepsesc, nu mor de la sine. Bine. Sunt fiinţe inferioare. Se vor ocupa de ei fiinţele superioare. Iuliana Zuber e una dintre ele. E medic veterinar şi conduce organizaţia Nuca Animal Welfare din Cluj. Vorbeşte mult la telefon, nu vorbeşte urât despre nimeni. Nu vrea să vorbească despre serviciul de ecarisaj din Cluj, despre Primărie, despre alţi medici cu care lucrează. Cel mai important e să fie câinii bine. Sunt atât de mulţi câini cărora le e rău, încât nu mai rămâne timp de vorbit despre altele.

De exemplu despre proiectul pe care NUCA l-a depus la Primărie anul trecut. E un program de gestionare a populaţiei canine din Cluj şi odată aprobat de Primărie şi Consiliul local presupune înfiinţarea unui registru local de evidenţă a cîinilor cu stăpân. Adică oricine are câine să fie obligat să-i pună un microchip cu numărul notat într-un registru unic, aşa încât să poată fi oricând identificaţi şi câinele şi proprietarul lui. Mai ales atunci când proprietarul hotărăşte că animalul nu mai foloseşte la nimic şi îl aruncă.

Apoi, programul mai prevede ca orice proprietar de câine care nu merge la expoziţii şi concursuri, să-şi sterilizeze câinele ca să nu mai apară între şase şi doisprezece pui de două ori pe an, doar de la un singur câine, fiinţe nefolositoare de dat la gunoi. Iuliana Zuber spune că prin aplicarea riguroasă a programului în doi, trei ani numărul câinilor abandonaţi într-o lună va scădea la mai puţin de cincizeci.

Mitraliera

Proiectul a fost depus la Primărie anul trecut în octombrie. Redepus în decembrie. Niciun răspuns, nicio-ntrebare, un telefon, un e-mail. „Vom încerca în continuare să obţinem o audienţă sau ne vom adresa instanţei ca să obligăm autorităţile măcar la un răspuns” spune Iuliana Zuber. Deocamdată nu găseşte timp pentru asta, două sute de câini părăsiţi în fiecare lună nu-i lasă timp pentru mai nimic.

Ceva mai mult timp de vorbă şi curajul rostirii adevărului le are Kuki Bărbuceanu, coordonator de proiecte al Fundaţiei Vier Pfoten. El a avut suficient contact cu autorităţile centrale şi explică simplu: „La noi o idee bună nu-i un lucru bun.”

Acum trei ani o lege naţională pentru câini a trecut prin Comisia de administraţie publică şi echilibru ecologic, a ajuns la Senat şi a ieşit de-acolo având prevăzută sterilizarea ca măsură optimă de gestionare a populaţiei canine. E cel mai uman gest din toate gesturile inumane pe care le facem la adresa inferiorilor noştri, e studiat, e eficient, e recomandat de Organizaţia mondială a sănătăţii. E o ţară civilizată, Senatul a zis să facem ca toate ţările civilizate. Bine, să facem. Ce să facem? Să mai stăm.

Legea a rămas aşa, pe jumătate legiuită până anul trecut. De ce, nu ştie nimeni. Au existat alte priorităţi. Bine, fie, s-au dat legi pentru oameni, ei sunt cei mai importanţi. Abia anul trecut legea a ajuns la Camera deputaţilor. Nu se ştie ce-a făcut ea înăuntru, cert e că a ieşit ciufulită rău, câinii în plus trebuie omorâţi. Kuki Bărbuceanu explică la fel de concis: „Vin alegerile, trebuie furaţi nişte bani. Furtul e greu de dovedit. La Slatina de exemplu registrele oficiale spun că s-au cheltuit 200 de euro pentru fiecare eutanasiere. Deci să omori un câine costă două sute de euro? Doar dacă-l omori cu icre negre.”

Până la urmă Curtea constituţională a spus că legea nu e bună. Mai stăm puţin. Mulţi câini se nasc în fiecare zi. La Cluj vreo două, trei sute din ei sunt aruncaţi. Oamenii sunt cumsecade şi le e milă să-i înece, să-i sugrume, să-i otrăvească. Îi aruncă pur şi simplu.

Probabil

Asta e situaţia acum. Autorităţile şi societatea civilă, baba şi mitraliera. Asta era situaţia şi acum zece ani, cinci ani, un an. Dacă n-a reuşit Vier Pfoten la Bucureşti, cum o să reuşească NUCA la Cluj? se gândeşte probabil Iuliana Zuber.

De ce ar fi nevoie pentru ca Primăria din Cluj să arate măcar respect răspunzând unei propuneri, dacă nu chiar eficienţă, aplicând propunerea? Probabil de mai multă formă adăugată fondului: comunicare, branding, PR, imagine, lobby. Cuvinte complicate, strategii complexe. Cine are timp pentru ele? Nimeni. Câteva sute de câini părăsiţi în fiecare lună nu-ţi lasă timp decât să dormi ca s-o iei de la capăt a doua zi.

Mesajele NUCA şi ale altor organizaţii clujene din acelaşi domeniu circulă doar în spaţii închise, autosuficiente. Oamenii sunt frustraţi, nemulţumiţi, uneori ruşinaţi de pasiunea lor şi de dragostea pentru câini. Să te incluzi în categoria „iubitori de animale” e cumva jenant, sunt ăia care plâng, ţipă, sunt patetici, disperaţii… Primăria clujeană tratează problema câinilor comunitari ca atare cu complicitatea inconştientă a acestor organizaţii.

Noi, societatea am învăţat primăria şi ong-urile că subiectul e minor. Încă avem probleme majore. Copii de oameni se îneacă în haznale. E cumva în firea lucrurilor să aruncăm în haznale şi copii de câine. Problemele minore ale societăţii româneşti? Oamenii nu se spală pe mâini şi pe dinţi, nu au wc în casă, fac baie o dată pe săptămână, probabil duminica.

Probabil respectul pentru fiinţele minore e ca gesturile mici. Ca gestul spălatului pe dinţi. Îl faci pentru tine, nu te-ntreabă nimeni dacă l-ai făcut. Totuşi, fiecare om care se spală azi pe dinţi previne apariţia unei probleme de sănătate publică, mâine.

Azi avem o carie, pardon, o problemă: înmulţirea câinilor comunitari. Există o soluţie pentru mâine. Ce facem? Rezolvăm problema aplicând soluţia? E posibil. O vom face? Probabil.

P. S.  În varianta tipărită, la sfîrşitul acestui text Emil Moldovan îşi dă cu părerea despre chestiune, într-un vox deştept, aşa cum făceam (şi eram) pe vremea cînd făceam cu toţii presă pe hîrtie. Pentru lecturarea opiniei competente nu vă rămîne decît să adoptaţi un cîine, ca să mergeţi cu el la doctor, ca să primiţi revista. Toate cele bune!

Am sunat la Primărie. Am folosit numerele de pe site-ul acesteia. Aveam de pus o întrebare. Se referea la un interes public, deci al mulţimii. Pe principiul two is a couple, (only) three is a crowd, unde crowd e o mulţime, am fost rereredirecţionată către alte trei departamente cu liniile şi derivaţiile aferente. Am zis că-s de la o revistă pentru care scriu acum (vă spun eu cînd apare şi de ce) dar am simţit în respiraţia colocutoarelor că nu am suficientă audienţă cît să capăt şi un răspuns oarecare. E normal, revista nu a apărut încă, e în dospire.

Aşa că m-am dat de la TVR (deşi nu mai sunt de-acolo) ceea ce a mărit uşor pulsul pînă aproape de entuziasm. Aşa am aflat de la una din doamnele cu care am vorbit că e răcită. Doamna. Mărturisirea m-a încîntat prin inocenţa inadecvării, dar nu e asta problema mea.

Problema lor e că din cinci doamne răspunzătoare la telefon, centraliste primare şi funcţionare derivate, una, mă, da’ una nu a rostit vreun Primăria Cluj-Napoca, bună ziua! plus, eventual Cu ce vă pot ajuta?.

Nici departamentele nu simt nevoia identificării aşa că dintr-un total de zece minute vorbite, cel puţin trei fură ca să ştiu cu cine vorbesc, cine vorbeşte cu mine, am sunat bine sau mă derivează, pentru ca într-un final parţial să dau peste o doamnă drăguţă care părea potrivită pentru interpelare. Atîta doar că între timp uitasem eu întrebarea, cu toate detaliile ei pentru că o derivasem pedant undeva în fundul capului, ca să mă pot concentra asupra traseului telefonic derivaţionist.

Finalul e cel mai puţin palpitant. Tot conform unui principiu de cartier – să-i zicem Nu contează destinaţia, aventura-i importantă – răspunsul a fost că trebuie să revin cu numărul de înregistrare al chestiunii care mă interesa sau fără el, dar tot peste o jumătate de oră. Mai departe nu importă.

Cluj, reabilitare termică, vara trecută. Pasajul era o cărare pe lîngă nişte moloz, pe lîngă nişte blocuri. Scuzele erau numai pe lîngă.

Aceste zece minute mi-au amintit de altele petrecute cu ani în urmă în sediul Primăriei, ca reprezentantă a unui ong care dorea să ia de pe capul Primăriei grija cîinilor comunitari, a înmulţirii lor cel puţin. Obţinuserăm un grant fălos care ne permitea să sterilizăm o sută cincizeci de comunitari şi adiacent doream să le aplicăm pe ureche o crotalie cu număr pentru o evidenţă strictă şi temeinică. Treaba nu se mai făcuse vreodată la Cluj, însuşi cuvîntul crotalie provoca suspans, proiectul pe care-l născuserăm în nopţi de muncă şi cu asistenţă americană cîştigase banii cu felicitări, treaba era pusă la punct cu acribia care de obicei mi se reproşează, dar care pentru americani încă nu era destulă şi tot aşa mai departe.

Nu mai fusesem niciodată la Primărie, eram jună şi entuziastă, era soare şi toată lumea îmi aparţinea şi eu ei şi… aşa. Am ajuns. Eu şi Lynne DeLano, voluntarul Peace Corps care mă însoţea exclusiv de curiozitate şi inclusiv pentru intimidarea adversarului pe care doream să-l transformăm în partener. Întîlnirea era cerută a fi cu Emil Boc şi acceptată ca atare, întărită pe căi oficiale şi pe sub mînă, confirmată şi reconfirmată de două ori, o înţelegere şi trei confirmări, patru discuţii în total.

Odată ajunse a trebuit să aducem la cunoştinţa fragilă a diverse doamne că cine suntem, ce vrem şi unde, că n-am venit din senin, dimpotrivă, mă rog, apăreau nori, urma să ne primească un domn Apostu care avea puţin timp, se grăbea totuşi, totuşi ne primeşte, doar să spunem cum ne cheamă, ca să ştie doamna să-i spună domnului. Doamna a intrat şi cînd a ieşit urma să nu mai intrăm acolo, ci în altă parte unde o să ne primească o doamnă de la Financiar şi un domn de la Urbanism care „cunoaşte exact situaţia”. Norii se-nnegreau, pe cerul nostru situaţia n-avea a face cu financiarul, nicicum cu urbanismul, noi vroiam ca la finalul acestui cadril instituţional să avem o hîrtie în care să scrie că Primăria nu mai omoară ce sterilizăm noi şi de-acolo înainte mai vedeam. Aceste amănunte fuseseră comunicate anterior, atît negru pe alb cît şi verbal pe verbal oricui le ceruse şi mai ales cui nu.

Am fost conduse într-o sală mare, întunecată şi unde – după aprecierile mele de gospodină – nu se mai ştersese praful de 4-6 săptămâni. La ceva vreme s-au prezentat în loc de doi, trei: o doamnă minionă şi simpatică cu o privire incert concentrată, o doamnă masivă cu un coif compus din păr şi fixativ de păr şi domnul care cunoştea exact situaţia.

După cuvenitele amabilităţi fondante am trecut la fapte cu vorbele acestea: În acest moment cîinii sunt eutanasiaţi în masă, iată ce vă propunem noi şi pe baza a ce, de ce, etc(e). Subliniez că eram zîmbindă, afabilă, neinvazivă şi în general în toate felurile bune, aşteptînd asemenea. Doamna drăguţă dădea din cap aprobator şi compătimitor la tot ce spuneam, era perfect de acord, deşi parcă frecvenţa datului din cap nu ţinea pasul cu ce spuneam eu, era cam înainte. Am preferat să iau asta ca pe-un lucru bun şi continuam.

Domnul m-a întrerupt într-un fel care m-a făcut să cred că cel puţin în copilărie suferise de ADHD, dacă nu cumva sindromul muşca şi în prezent. Cert e că m-a invitat să nu mai acuz Primăria de aşa ceva care e nu numai fals, dar şi răuvoitor şi aşa suntem noi, tinerii care nu ne pricepem şi nu cunoaştem complexitatea problemelor şi priorităţile şi cine suntem totuşi, şi oamenii suferă şi cîinii au brăţări şi…  Pe vremea aia nu sufeream de tulburări anxioase, dar am convingerea că ele se năşteau chiar atunci.

Senzaţiile au fost greu de dus şi atunci, darămite de descris acuma. E momentul să spun că Primăria era ultima pe lista noastră, aveam acordurile de principiu, verbale sau scrise ale Serviciului de ecarisaj, Direcţiei sanitar-veterinare, RADP-ului, Asociaţiei chinologice şi ale unui grup de medici veterinari fruntaşi pe urbe, situaţia era aceeaşi pentru toată lumea: la Cluj se inventau periodic focare de rabie, nu existau acte, cadavre sau analize de laborator care să dovedească asta şi pentru asta cîinii se omorau în masă, accesul la Ecarisaj era interzis, oficialii aveau păreri diverse, dar nimeni nu spusese vreodată că n-ar fi aşa, că adică nu se omoară cîini. A fost ca şi cum eu v-aş spune aici, dar cîteva rînduri mai sus că vă aflaţi pe platforma petrolieră Ovidiu Blag şi citiţi platforma media Ovidius din Constanţa şi e aşa de clar că, neînţelegînd sunteţi răuvoitori şi eu vă dau afară din mediul virtual pe o uşă metalică, centrală termică, complet mobilat, ocupabil imediat.

La complexitatea indescriptibilă a momentului a contribuit şi faptul că doamna drăguţă dădea aprobator din cap exact în acelaşi fel şi cu aceeaşi cadenţă suspectă şi la ce spunea domnul. Reieşea că desigur, nu-i bine că se omoară cîinii, sigur că soluţia dvs. e bună, desigur că nu se omoară şi au brăţări.

Eu însă desigur că am o părere bună despre dvs, cititorii mei, deci ştiu că aţi înţeles unul şi acelaşi lucru. Că situaţia era absurdă şi dialogul abrutizant, aşa încît eu sau adrenalina sau ştie dracu’cine-ce m-au făcut să întreb alb, simplu: Ce brăţări?

Să continuu descrierea dialogului ar însemna să scriu în fişa medicală a domnului şi n-am nici un drept şi nici studii nu posed. La capătul cîtorva minute infinite am parţial dedus şi parţial aflat că domnul numea brăţări zgărzile pe care maxim zece cîini din Cluj le mai aveau la gît, puse de Fundaţia Vier Pfoten, cu alţi mulţi ani în urmă.

(Mă gîndesc că în timp ce stătea la coadă să-şi ia pastilele, domnul văzuse un cîine comunitar cu zgardă ştanţată şi vindea această informaţie culeasă cu vederea periferică direct din urban, drept politica publică a Primăriei Cluj-Napoca în domeniul urbanistic al financiarului… sau ceva.)

Am păstrat pentru final un amănunt care nici azi nu ştiu cîtă importanţă posedă.

Amănuntul: undeva pe la mijlocul discuţiei s-a dovedit că echipa de trei cunoscători cu care discutam poseda o singură informaţie despre noi, din tot ce li se derivase pînă la intrarea în sală: o americancă (Lynne) însoţită de un translator (eu) vroia să dea bani Primăriei (ei, lor) pentru construirea unui nou sediu al Ecarisajului. Tulburările de comportament ale domnului şi lipsa de comportament a doamnelor au survenit, întîmplător, la scurt timp după deconstruirea (noi) a acestei teribile… misunderstanding.

Epiloguri

La scurt timp şi fără legătură directă, şeful Biroului de bunăstare animală din cadrul DSVSA şi-a dat demisia cu o scrisoare publică adresată autorităţilor şi a plecat din ţară. Scrisoarea o am şi-acum şi se-ntîmplă s-o mai răsfoiesc cînd mă doare coloana vertebrală. E analgezică.

Peste 150 de cîini comunitari au fost sterilizaţi, vaccinaţi, deparazitaţi, crotaliaţi şi relocaţi în acel an. La un moment dat, în timpul acestei desfăşurări de forţe organizaţia a primit o adresă oficială din partea Primăriei – şi pe asta o mai am – cu următorul conţinut: „V-am solicitat în repetate rînduri colaborarea şi sprijinul pentru găsirea unor soluţii viabile pentru rezolvarea situaţiei cîinilor vagabonzi. Deoarece nu am primit nici un răspuns din partea dvs. ne vedem nevoiţi să vă aducem la…” Am pus-o undeva peste teancul de copii ale petiţiilor, propunerilor şi proiectelor depuse la Primăria Cluj-Napoca, cu tot cu numerele lor de înregistrare.
Şi am plecat mai departe.

P. S. Textul de mai sus cu tot cu întîmplările conţinute îşi va dobîndi sensul deplin odată cu apariţia revistei… Din aprilie la chioşcuri!

Deşi în ultimii ani am schimbat cîteva telefoane, păstrez pe cartelă pînă-n sfînta zi de azi esemesul primit de la prietena mea în luna decembrie, ziua-a-şaptea a anului 2009, la ora 8, minutul 29, cu următorul conţinut: „S-o terminat. O ieşit băsescu.” Cam de-atunci am început să-mi cumpăr ţigări de contrabandă, că pînă atunci mă zdrobeam să fiu exemplară în toate privinţele pe principiul că fiecare să facă tot ce poate el ca să putem toţi laolaltă, deci jos contrabanda, sus economia!

Dac-a ieşit Băsescu preşedinte pentru a doua oară – ca să ne-nţelegem: un om educat precar, fără studii înalte, fără realizări profesionale de vreun soi ales, cu o conduită morală rău mirositoare (case, multe case) şi gesturi managerial – administrative scandaloase (uciderea a mii de cîini comunitari ca primar, lipsa oricărui fel de dezvoltare a transporturilor în România ca ministru) – deci dacă această persoană s-au gîndit concetăţenii mei că trebuie să fie ăl mai mare şi mai tare care să poate egzista-n ţară, io, mie nu mi-a mai păsat de concetăţenii mei şi economia noastră, am lăsat orice speranţă şi am tras tutun contrabandist, că atîta m-a dus capu’ şi atîta m-a ţinut inima.

Observaţi că-s nevorbită, mulţumesc şi închid paranteza.

Deci şi az’ dimineaţă m-am cablat prompt ca să ascult pe domnu’ Ungureanu, prim-ministru. Crecă-s cam bătîrnă dacă nu-mi iese din cap cum ierea iel tînăr de tot şi-l invita Iosif Sava la „Serata muzicală tv” de frumos şi deştept ce era şi chiar era. Om fin de tot, bun de privit ca un cîine de rasă cu pedigreu greu, evaluat chinologic internaţional şi premiat multiplu.

Ce mă mira pe mine multiplu pînă azi dimineaţă era cum aceste însuşiri – educaţia şi cultura cu fineţea împreună – erau enumerate de comentatori cu un fel de bucurie şi uşurare, adică măcar ăsta ştie să vorbească, a făcut oarece, nu te-mpuţeşte dacă eşti ţigancă şi nu te-ntreabă de – mă scuzaţi -  găoază ca preşedintele lui, deci phui!, lasă că e bine, dacă era tot unu’ ca Boc, cadru universitar care-şi scrie adresa de-acasă (str. Pasteur) în foaia de demisie, atuncea ce dracu’ ne făceam? Deci e bine.

Io una mă gîndeam că suntem rău dacă am ajuns să ne bucurăm că prim-ministrul e educat cu cărţi şi are maniere, dar mă rog, am păstrat panseurile astea pentru mine şi exasperam cu ele numai pe cei apropiaţi.

Dar de azi dimineaţă m-am sucit complet şi am înţeles că domnii ăştia analişti, comentatori, analizatori are o mare dreptate şi justeţe în ce spune, pentru că fiţi atenţi aicea ce-am văzut io la televizor în direct, în timp ce Răzvan Ungureanu (!) zicea cuvinte din alea poleite, din cărţi.

Am văzut pe-un ungurean, pe numele lui Attila Kelemen, deputat udemereu care se scobea sub unghii şi ce găsea iel acolo băga în gura lui. Dacă nu-nţelegeţi ce vă transmit io vă mai furnizez nişte detalii: acest domn este numa’- n ultimu’ rînd deputat. El în primele rînduri a fost sau este:
-    academician
-    medic veterinar, chirurg specializat în SUA, doctor în zootehnie
-    preşedinte onorific al Asociaţiei chinologice din România
-    vicepreşedintele Federaţiei ecvestre române
-    europarlamentar
-    preşedintele UDMR Mureş

Plus, cum vă spuneam, deputat în Parlamentul României, calitate în care a votat PENTRU eutanasierea cîinilor comunitari. Dar pe cuvînt că nu de asta mă leg, deşi io şi la momentu’ ăla şi în toate momentele cred că aşa ceva e peste puterea minţii. (Pentru cine nu ştie sau se mai îndoieşte scriu aicea să rămână, că eutanasierea cîinilor comunitari ca metodă de control al numărului lor e o  grosolană eroare ştiinţific vorbind şi o aberaţie umană, omeneşte vorbind, deci categoric nu e chestiune de doctrină politică, opţiune profesională şi gust personal)

Cam asta şi aşa m-am sucit. Dacă te îneacă studiile şi titlurile academice şi totuşi ce iei de sub unghii bagi în gură, atunci e just să ducă boboru’ o colivă la biserică cînd prim-ministrul se nimereşte să fie educat şi să articuleze cuvintele cu toate vocalele la locul lor.
Să păstrăm nişte arpacaş şi pentru coliva din ziua ferice în care o să avem un preşedinte care nu ia din nas şi bagă-n gură.

Să fie primit!

De unde lua domnul deputat, ce lua şi unde băga se poate vedea aici. Înregistrarea are cam şaisprezece minute, fapta debutează la minutul 6.20 şi este mai dihai reiterată la minutul 9.31. Mulţumesc TVR-ului de nu mai pot.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=120025

P.S. Un… prieten mi-a explicat că obiectul intromisiilor repetate este cuticula şi atît. Îl aştept acasă să-mi explice care e diferenţa.

Mai şi scriu, curînd o să vă povestesc cîteva lucruri. Dar azi în mod particular m-am aprins ca la pa’şopt, pe bază de televizor şi cu speranţa că moare Băsescu, ştiţi că ţin mult la el.

Şi deci mă uitam la ieşi afară, javră ordinară alături de un prieten. Şi el, la un moment dat, zice:

- Şi-acuma? Ne mai dă două sute de lei la pensie, îl împuşcăm şi o luăm de la capăt. Futu-i mama ei de ţară!

În caz că, eu pun elicopterul...

De luni întregi, poate ani n-am auzit ceva mai pur şi mai simplu.
Prietenul a adăugat:

- Singura diferenţă e că acuma, dacă or să se-mpuşte oameni la televiziune, o să-ntrebăm:
- La care?

Atît am avut să vă spun. Ca depresivă trebuie să mă culc la 11. Noapte bună…

Aşa mi-a scris un domn care se numeşte cum vedeţi. Nu ştiu mai nimic despre el, adică nimic. L-am citat odată pe platformă cînd ştiam despre el tot nimic; îmi plăcuse ce-i scria pe Facebook unui om pe care-l cunosc oarecum.

Una din cele peste două sute de fotografii ale lui Sorin Stroia. Cai sălbatici. Pe Facebook, bunînţeles.

Oarecum îl cunosc pe Mugur Pop cu care am făcut prima emisiune pentru animale şi peste trei ani pe ultima. Aşa s-a nimerit. Mi-a plăcut că s-a nimerit aşa. Şi cînd am filmat pentru emisiune Mugur m-a lăsat să mă urc pe un cal şi calul să mă ducă puţin. Puţin pentru că n-am vrut eu mai mult. N-am vrut pentru că n-am ştiut ce să fac cu gîndul şi cu sentimentul că o fiinţă de o sută şi-o mie de ori mai puternică decît mine era în puterea mea. În plus simţeam că-l deranjez şi mă gîndeam că nu l-a întrebat nimeni dacă el vrea să mă care în spate, după ce deja îl chinuisem puţin la… aburcare pentru că… ştiţi, atunci am aflat că să te urci pe cal nu e chiar cum văzusem eu în „Pe aripile vîntului”, floare la ureche, e aşa, mai piercing în sprînceană. Părerea mea, care n-am nici un piercing, dar ca omul am o părere.

Deci asta e. Nu ştiu nimic despre cai. Tot la filmarea cu pricina era cu noi fiica operatorului, pe vremea aia avea cam patru ani şi o chema Maria. Pe vremea asta e deja la şcoală, tot Maria o cheamă şi pe vremea aia îl iubea pe Mugur, sper că îl iubeşte şi pe vremea asta. Şi cînd eram în grajd un cal s-a aplecat spre Maria şi ea s-a întins spre el, l-a apucat de cap, i-a despărţit buzele şi l-a pupat pe buza de jos, înăuntru. Şi eu m-am gîndit că s-a terminat filmarea, gata, era şi mama Mariei acolo, tatăl ei nu văzuse că filma, dar mama văzuse şi gata, filmarea s-a terminat, m-am gîndit. Prost.

Prost m-am gîndit, nu s-a terminat nimic, mama a zîmbit şi i-a spus şi tatălui ce făcuse Maria şi nici atunci nu s-a terminat filmarea, tatăl a zîmbit şi el şi amîndoi au întrebat-o pe Maria dacă nu i-a fost frică.
Nu mai ştiu dacă şi ce le-a răspuns Maria. De fapt nu-mi mai amintesc mare lucru, mai ştiu că Maria era îmbrăcată în roz şi avea pe cap o pălărie tot roz, cu boruri fluturînde şi pe care, cochetă, a dat-o jos cu greu cînd Mugur a urcat-o pe cal ca s-o înveţe trap sau aşa ceva.

Maria era încruntată, concentrată, foarte serioasă şi foarte roz şi s-a învîrtit cu şi pe cal pînă am ameţit cu toţii, mai puţin ea şi Mugur. Amintirea mea se opreşte aici. Şi textul curînd. Atît ştiu despre cai. Despre caii sălbatici ştiu şi mai puţin.

Nici cu Facebook-ul nu pot să zic c-o bunghesc întotdeauna, dar cîteva lucruri tot ştiu. Eu una sunt membră în opt grupuri dedicate cîinilor: pierduţi-găsiţi, bolnavi, urgenţi, omorîţi naţional, omorîţi internaţional, cu SOS,  fără SOS. Datorită acestor grupuri se întîmplă cîteva lucruri bune pentru cîini şi multe alte lucruri. De exemplu eu m-am certat zdravăn cu un domn despre care nici acum nu mi-e foarte clar cum arată, cine e şi de ce ne-am certat. Probabil şi el se gîndeşte asemenea. Noi doi încă ne-am bălăcărit cu măsură.

Alţii ca noi se invectivează nepublicabil. Vă jur că una din cele mai consistente, voluptoase şi pline de imaginaţie înjurături din viaţă am citit-o pe Facebook. Literatură pură. De o parte şi de alta erau două doamne, la mijloc erau cîinii.
Oameni pătimaşi, sătui, furioşi, neputincioşi. Au dreptate. În virtual sau în real cîţiva oameni, nu puţini luptă pentru bun simţ, echilibru şi raţiune. Fac grupuri, petiţii, mitinguri, emisiuni. Exclusiv în real însă, în România cîinii comunitari sunt împuşcaţi ca la Mihăileşti săptămâna trecută, eutanasiaţi dubios ca la Tulcea de doi ani, dispăruţi ca în Sebeş, omorîţi prin strivirea capului cu ranga de fier ca la Alba Iulia, bătuţi şi ucişi ca la Ecarisajul din Cluj acum cîţiva ani, puţini.

Asta e din Facebook-ul meu. De azi. De Daniela Stoica, o doamnă care cerea ajutor, mîine cel tîrziu cîinele ar trebui operat. Nu e mort şi nu l-a lovit vreo maşină. Nu mai are un sfert din cap. S-a întîmplat la Deva sau la Bucureşti, n-am înţeles. Înţelegeţi?

La toate astea cîinele nu face nimic. Dacă-l iei de pe stradă ridicîndu-l de gît cu cleştele de fier se urcă în maşină, e amabil. Dacă-l baţi se ascunde. Dacă te faci că nu-l vezi nu se uită la tine. Dacă nu-i dai nu-ţi cere. Dacă-l otrăveşti moare. Dacă-l eutanasiezi moare. Dacă-l omori moare. Tace. Cine vrea vorbeşte pentru el. Cu cît tace el mai mult cu atît vorbeşti tu mai mult pe Facebook. Cu cît moare el mai mult cu atît mai multe grupuri pe Facebook.

Eu despre caii sălbatici nu ştiu nimic. Întrebaţi-l pe Sorin Stroia. Susţineţi-i cauza. V-am împărtăşit-o pentru că e o scrisoare şi am primit-o ca atare. Nu mi-a parvenit sub formă de Facebook Cause. La astea am ales de ceva vreme să nu mai răspund şi să nu mai trimit. Mi-e puţin jenă de noi, Facebook-iştii şi de cauzele noastre. Înainte de Facebook nu ştiam de atîtea feluri de a ucide un cîine. Nu ştiam că se face la îndemnul şi cu aprobarea tăcută sau vocală a autorităţilor. Nu ştiam că se întîmplă constant în toată ţara şi constant în aproape toate ţările sărace şi îngălate ca a noastră.

Îmi place pe Facebook să-mi văd prietenii, foştii prieteni şi mai ales pe viitorii prieteni, să aflu ce fac, ce muzică ascultă şi ce cărţi (spun că) citesc. Îmi place să văd în ce ţări au plecat şi ce fotografiază acolo. Îmi place să aflu ce cauze susţin.
Nu-mi place să aflu de pe Facebook că în timp ce oamenii îi susţin cîinii se prăbuşesc. Poate caii sălbatici sunt mai puternici. Aşa vreau să cred. Eu nu mă pricep. Întrebaţi-l pe Sorin Stroia. Căutaţi-l pe Facebook. Do something!

Be-cause cînd Maria avea patru ani şi învăţa trapul, în România animalele erau bătute, batjocorite şi ucise ca politică de stat. Neasumată vreodată, dar practicată întotdeauna, niciodată pedepsită. Azi, cînd Maria face galop spre şcoală lucrurile în România sunt la fel. De-asta mă tem, de-asta vi se pare că ponegresc Facebook-ul cînd mie mi-e drag, mă tem că azi pe Face, mîine pe book o să mă trezesc poimîine că intră pe poarta televiziunii o adolescentă, Maria, la braţul tatălui ei, director de imagine şi cu el o să mă duc să filmez nişte cîini ucişi, nişte lebede prăjite, nişte cai morţi în real şi cu potcoavele în virtual, pe Facebook.
Face it! Azi pe ea n-o întreabă nimeni, întreb eu pentru mîine:

- Maria, tu nu meriţi mai mult?

Pînă mîine la răspuns mai citez un domn, proaspăt din toate punctele de vedere: de curînd a înfiinţat pe Facebook un grup internaţional, „Romania Animal Network” care să susţină eforturile românilor de… susţinere a cauzei cîinilor comunitari. Domnul se numeşte Mark Rogers, în real reprezintă organizaţia „Romania Animal Aid” şi acum cîteva minute a postat în virtual, pe Facebook:

I am constantly being asked for organisations names addresses that offer free neutering to strays by good people who want to take strays to be neutered. I have received 3 replies from the request for this information. From a country that is in a complete mess with ‘strays’ that response is not acceptable. Can you please contact me with the details of any organizations that is offering FREE neutering to stray animals in Romania, so I can get the information out to all who are inquiring.
Thanks, Mark.

Deci cu Morţeştii… Un prieten din America al unui prieten din România a citit pe internet despre satul cu doi locuitori. Poveste sumbră, fotografii excelente, mai sumbre decât povestea. Cum vă mai spuneam, eu am ales să fac emisiuni cu animale, după aia am ales să nu mai fac, după aia cineva m-a ales să fac emisiuni cu România profundă. Profunda mea convingere e că nu prea aveam altceva de făcut şi aşa m-am ales cu România, mă rog, în fraza şi-n povestea asta simt că mă afund, să ieşim, vorba e aşa: emisiunile astea profunde le fac aşa de rar că pînă să mă afund în profunzimile posturii de regizor şi scenarist odată trebuie să şi ies şi să stau ieşită pînă data viitoare.

Aşa se face că oarecumva autoimun am ales să las multă răspundere pe umerii operatorului, unde de altfel se află stîndă şi camera de filmat şi eu să mă concentrez asupra oamenilor pe care-i întîlnesc şi asupra sentimentelor care se nasc între noi. Apoi, la montaj las multă răspundere pe umerii editorului şi … ştiţi, ultima oară cînd ne-am întîlnit întîmplător pe holurile TVR-ului abia dacă ne-am privit, ne-am îmbrăţişat spontan, scurt, fără un cuvînt, ne-am dezlipit, am plecat mai departe. Îl cheamă Miklos Sandor (nu-i place invers ca oamenii, îi trebe’ invers ca ungurii) şi e unul din cei mai frumoşi oameni pe care-i cunosc.

Deci cu Titi… Cei doi oameni din satul Morţeşti sunt Lina şi Nicolae Borza. Au două sute cincizeci de oi. Le tunde domnul Nicolae cu băiatul lui care vine de la oraş pentru asta. Lîna o vînd pe bani buni şi din asta trăiesc fericiţi şi îndestulaţi.
Mă credeţi, doamna Florina, am scris bine? La asta cu „îndestulaţi” parcă se simte ceva, prea e aleasă vorba, dar nu-i frumos? Pentru dumneavoastră am ales-o, ca să nu săriţi. Domnul Nicolae tunde cele două sute cincizeci de oi şi lîna o aruncă-n rîu, cam pîrîu de fapt, mă rog, vorba e că o aruncă. N-au ce face cu ea. Staţi liniştită, doamna Florina, că nu-i din cauza lui Boc şi-a lui Băsescu, e din cauza lu Tăriceanu, mînca-l-ar pămîntu’, ca şi pe Iliescu, cu Năstase-odată şi cu Ciorbea arză-l-ar focu’! Suntem okay, încă mă urmăriţi?

Doamna şi domnul, o fotografie de Thomas Câmpean. Mi-au povestit că ginerele lor italian a plătit bani buni în Italia ca să stea la un hotel cu lămpi rustice şi alte fineţuri. De ce ne-om tot plînge de sărăcie, doamna Florina?

Urmăriţi-mă. La atîtea oi e nevoie de cîini. Acest „cîini” e Titi. Sunt şi alţi cîini, în total opt, dar cînd am fost noi şapte erau închişi că plouase (din cauza lui Băsescu, evident). Doamna Florina, asta am băgat-o pentru obiectivitate şi echilibru, să mă ia şi pe mine la tiraj de patru mii, ştiţi dvs.

Dacă plouase oile au stat acasă, norocul meu, pierdeau vremea pe-acolo cu domnul Nicolae împreună şi de plictiseală odată s-au repezit la fîn care era al vacilor, deci nu era corect, nici echilibrat şi obiectiv vorbind, pardon, privind obiectiv, domnul Nicolae a făcut un semn mic din mînă şi Titi odată s-a repezit în ele, în oi, nu vă detaliez, că vreau să vă arăt, play video.

Asta nu-i mare lucru, nu de-aia-i cîine la oi, să se repeadă-n ele şi să le bage minţile-n cap? Ba da, de fapt să le-ntoarcă, aşa zice domnul Nicolae, că Titi întoarce oile ceva grozav.

Aşa mi s-a părut şi mie, grozăvie. Titi e un cîine mic, subţirel, roşcat, nas roşcat, ochi roşcaţi, doamna Florina, dumnevoastră sunteţi blond? Luna viitoare face doi ani, domnul Nicolae ştie exact cînd e ziua lui şi tot el zice că Titi e un cîine aspru, asta mi-a plăcut, „cîine aspru”. La nevoie face prăpădenie, la voie face somn de-a-n picioarelea, l-am văzut eu.

Cît au fost oile echilibrate şi obiective şi nu s-au băgat în fînul altora, Titi a stat lîngă mine. La început l-am mîngîiat puţin, cu frică, mic, mic, dar dacă întoarce oile şi e de la ţară, minte simplă din provincie, cum aţi zice dumneavoastră, doamna Florina, cum să am încredere, n-am avut. Am pierdut şi noi vremea prin curte, nu ştiam ce să mai filmăm, filmaserăm ce mă durea pe mine, cum s-au luat domnul Nicolae cu doamna Lina, cum s-au iubit şi gata, că Băsescu se vede că-i hoţ după faţă şi că Boc e prost şi fricos nu mă durea pe mine capul, doamna Florina, pe cuvînt de om că n-am întrebat din astea, aşa a zis doamna Lina, o ţărancă, vai de sufletul ei, prinde numai TVR 1 şi numai cu baterii, nu prea ştie de antene, deci nu ştie realitatea, lăsaţi-o aşa.

Aşa, deci cu Titi… După ce l-am mîngîiat puţin el a aplecat capul puţin şi eu la asta nu rezist, l-am mai mîngîiat puţin, apoi el s-a urcat puţin pe mine, eu l-am strîns puţin, el m-a apucat puţin cu picioarele lui subţirele şi gata, adio, nu ne-am mai despărţit şi recunosc că oarecum pe neaşteptate, cînd s-a ridicat el cu nasul lui mic spre nasul meu (cam mare) l-am pupat. L-am cam manipulat cu îmbrăţişarea şi l-am pupat pe nasul lui roşcat de cîine aspru care cască şi-apoi întoarce oile şi dup-aia cască din nou şi doarme în picioare minute-n şir, l-am văzut cu ochii mei. Fain cîine!

Domnul Nicolae a zis că mi-l dă acasă şi să-l aduc pe-al meu la oi. Eu am zis că fiecare cîine să stea cu cine-l iubeşte mai mult şi mai mult aşa că pe Titi nu l-am luat, am luat o pîine, doamna Lina mi-a dat-o, că ne-am plăcut şi ne-am iubit şi s-au bucurat că ne-am dus la ei.

Mai mult decît ei nu m-am bucurat decît eu. Cum v-am spus, în ziarul de pe internet, adevărul(lăsaţi).ro, totul era sumbru, povestea, oamenii, fotografiile, jale mare.

Idilic? Orişicum, fotografii excelente, toate îi aparţin lui Thomas Câmpean pe care cei trei, maxim cinci cititori de PMOB, toţi sportivi s-ar putea să-l cunoască. Dacă nu, remediaţi: thomascampean.blogspot.com

După capul meu nu era nici o jale. Doamna Lina şi domnul Nicolae, Borza amîndoi sunt doi oameni veseli, deştepţi, mucaliţi, calzi, au multe animale, au de lucru, au copiii bine sănătoşi, au mai mulţi nepoţi aproape mari şi doi nepoţi mai mici, gemeni, unul din ei zice „mîstînă” în loc de „smîntînă”, ce dulcegărie, doamna Florina, nu v-aţi plictisit?

Eu da, haideţi să-ncheiem, concluzii: totul e de bine; plecînd din Cluj am ajuns la familia Borza din satul Morţeşti, comuna Ceanu Mare, judeţul Cluj în trei ore şi-n dumnezeii şi sfinţii asistentului de imagine care e şi şoferul tărăşeniei, altfel un om credincios, era noroi mare, plouase, fir-ar Băsescu al dracului astăz’ şi mîine, drum nu era, am împins maşina, băieţii din muşchi, eu din politeţe.

Curent nu era, gaz nu este, canalizare va fi, am făcut pipi în grajd, nu-i bai, eu sunt leşinată după animale, două vaci din opt au făcut simultan cu mine, trei anterior şi restul probabil s-au ţinut din politeţe, fata e în Italia, băiatul e şomer, lîna e-n pîrîu, nepoţii din România au avut alocaţie, nu mai au sau aşa ceva, hai, mă, doamna Florina, lăsaţi, astea-s amănunte, detaliem cînd se-mbolnăvesc doamna Lina şi/sau domnul Nicolae sau cum a zis operatorul cînd am întrebat eu aiurea-n tramvai, aiurea, în drum, aiurea, în pustiu am întrebat:

-    Aici cine vine cînd e cineva bolnav?

-    Popa!

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Notă: personajele nenumite în acest text şi cărora le datorez filmarea călătoriei la Morţeşti şi producerea textului de faţă sunt COSMIN OŞORHEAN, Sorin Irimieş şi Vasile Mocan. Experţi TVR, doamna Florina, iertaţi-i!
Pe mine să nu mă iertaţi, eu la TVR sunt expertă pe drepturi de autor. Nu vă lăsaţi! Atîta vă rog, nu mai puneţi virgulă înainte de „sau”, lăsaţi aşa, fără şi scoateţi şi un „i” din „Boc nu va mai fii”, că mi-e m-i se face rău de la limba română scuipată carei ţara mea şi a român’lor (cum zice preşedintele lor) şi pe cînd o veni Boc rector la Cluj te pomeneşti că n-oi mai putea cînta Gaudeamus. Igitur?

Altfel, vă invit să aflaţi cum s-au îndrăgostit, cum s-au luat şi dacă s-ar mai lua domnii mei, Lina şi Nicolae – sîmbătă, 5 martie la TVR 3 de la 20.55. Dacă pierdeţi începutul pierdeţi şi dumnezeii şi sfinţii de care vorbeam. Pînă atunci, avanpremieră:

[flashvideo image=imagini/titisnap.jpg file=imagini/tit.mp4 /]