Curs de neuitat la televizor
„Am şi eu păsăricile mele televizistice” zice într-o zi acest Ovidiu şi Blag, nu-l cunosc, doar am trecut într-o zi unul pe lîngă altul, eram la Sorbona, lăsaţi, ne fudulim altădată.
„Şi eu!” am vrut să zic, adică şi eu le am pe-ale mele, păsăricile televizistice. Păsărica mea – una din ele, lăsaţi, mă fudulesc altădată – e să nu mă uit la televizor cînd e o dezbatere despre cîini.
Mă enervez în cel mult un minut şi m-apucă cu o pată care mi se pune undeva sus, în zona coliviei personale şi începînd de la titraj. Dacă e contextul bun – cîine erou, pisică muzicală, legi şi drepturi impuse internaţional – titrajul e cu cîini comunitari, suflete nevinovate şi cel mai bun prieten al omului.
Dacă e neutru, cîinii sunt patrupede. Dacă e rău de tot şi moare o nefericită după ce a fost hăituită de o haită care-şi făcea treaba ei de haită, cîinii sunt maidanezi, bestii înfometate, drama şi coşmarul, tragedia, ce mai, apocalipsa.
Uitaţi ce poţi să faci cu televizorul uneori, mai ales atunci cînd îţi creşte pulsul. Îţi creşti iarbă. Ernö Ciupe Bartha aşa a făcut. Ce ştie el, artist...
Apoi pata mi se-ntinde de la gazdele emisiunii şi invitaţi: moderatorii sunt complet în afara subiectului şi emit ori clişee cu grad mare de generalitate ori judecăţi prea generale într-un caz concret. Invitaţii sunt – cum am văzut eu mai demult la Realitatea Tv - Oana Zăvoranu, prea Oana Zăvoranu pentru genul discuţiei sau Monica Davidescu, prea deşteaptă pentru moderatori.
Concluzia e întotdeauna aceeaşi, adică o coadă de peşte şi urmează ştirile. Şi-atunci nu-i mai bine să-mi acopăr eu colivia personală cu ochii şi urechile ei şi cu telecomanda, adică să dau pe altceva? Aşa m-am gîndit şi aşa fac. Cînd pot. De obicei reuşesc. Aşa se face că după uciderea bestială a bietei de către bestii, nu ştiu să fi ascultat de bună voie două propoziţii legate la televizor. Şi ce bine era, oricum aveam treabă cu o bestie otrăvită şi paralizată, cazată iniţial în baie, ulterior promovată în cameră şi de care o să vă povestesc în curînd.
Dar se mai întîmplă şi nenorociri. Să uit unde am pus telecomanda e una din ele, dar nu ăsta era cazul. Apocalipsa era că ştiam perfect unde e telecomanda, ar fi fost culmea, era chiar în mîna mea, dar nu vroia. Tragic e că telecomanda mea nu mai are capac la căsuţa bateriilor şi cînd cad bateriile, chiar şi numai una, e dezastru. Întîi dă-ţi seama că de-aia nu merge, caută bateria pe jos, pune-o la loc, plus, minus, ceva teribil.
Aşa am ajuns să văd titrajul. Nu ştiu să vi-l reproduc, era probabil ceva aşa de inteligent, că mi l-am şters din minte la moment. Dar pata se pornise şi se-ntindea pentru că bateria n-o găseam şi moderatorul era deja pe arătură, întrebînd jurnalistic: „Nu credeţi că deja vorbim prea mult despre drepturile animalelor, cu oamenii cum rămîne?”
La această întrebare ineptă, dar jurnalistică aveau de răspuns trei bipezi: prin telefon prefectul Bucureştiului şi de la faţa locului, adică în studio, preşedinta asociaţiei „Cuţu-cuţu” şi Gabriel Cocu. De Gabriel Cocu nu ştiu să vă spun multe, pot să caut pe Google, dar nu vreau, vă spun ce ştiu din colivie, prezintă emisiunea „Pet Zone” la Naţional Tv şi cînd deschide gura se vede instantaneu că ştie ce spune şi nu de pe Google.
Prefectul Bucureştiului… ca prefectu’, adică ca orice om căruia îi dai bani din buzunarul tău ca să aibă grijă de viaţa ta şi a celor din jurul tău şi el se ocupă cu-ale lui, să omorîm toţi cîinii din Bucureşti, păsărelele lui, care-i noutatea?
Nici despre doamna preşedintă nu ştiu să vă spun dumneavoastră mare lucru, mai degrabă i-aş spune ei direct să schimbe numele asociaţiei şi repede. Şi i-aş mai spune că atunci cînd o invită la televizor să stea acasă. Imaginaţi-vă cum se duce doamna preşedintă la o întîlnire oficială cu un oficial, să zicem prefectul şi cînd se prezintă zice aşa, că ce altceva ar putea să zică: „Bună ziua, sunt preşedinta asociaţiei „Cuţu-cuţu”. Iată problemele noastre…” Dacă vă puteţi imagina asta şi nu vă umflă rîsul înseamnă că aveţi mai multă imaginaţie decît mine, dar vă lipseşte simţul umorului şi-mi pare rău.
Că de ce să nu mai meargă doamna la televizor e şi mai simplu de explicat, încerc simplu: în timpul discuţiei oricum diluată, începută aiurea din mai multe puncte şi dusă haotic în multiple direcţii, doamna susţine la un moment dat că o soluţie ar fi luarea cîinilor agresivi de pe stradă şi oferirea lor spre adopţie ca animale de pază. Domnul Cocu explică frumos că asta-i o poveste şi argumentează corespunzător: într-o haită agresiv e liderul, cîinele alfa pe care nu numai că nu eşti normal la colivie dacă speri să-l dai în adopţie a doua zi, fără să intervii profesionist asupra comportamentului său, dar mai mult, în haita rămasă fără lider următorul cîine cu potenţial de lider şi agresivitate pe măsură îi va lua locul şi nimic nu-i mai normal decît asta, aşa e în lumea lor care nu-i a noastră, că nu chiar toate-s ale noastre pe pămînt. Ce răspunde doamna Cuţu-cuţu? Că în toată activitatea ei, nu ştie să fi întîlnit cîini agresivi, unu, doi poate, dar nu-şi aduce aminte deci nu există! Stai acasă cînd îţi zic, femeie!
Tot Ernö şi tot despre televizor şi păsărelele lui... Ziceţi dacă n-are dreptate!
Iar femeilor şi bărbaţilor din Cluj şi zonele adiacente daţi-mi voie să le mărturisesc din nou că eu sunt din Bucureşti şi ştiu ce spun cînd spun că studentă fiind, cea mai mare grijă a mea cînd se termina vacanţa şi mă trezeam la patru, ca să plec la cinci, ca să ajung la şase jumătate la gară ca să plece trenul la şapte (şi) cu mine spre Cluj, grija mea cea mai mare era deci cum să fac să trec întreagă şi bagajele aşişderea pe lîngă haita de şaisprezece cîini comunitari de pe maidanul de lîngă bloc, că Băsescu nu-i omorîse chiar pe toţi, curios totuşi, el, aşa un capabil.
Din păcate doamna pe care o ponegresc aici a mai spus şi alte enormităţi, dar n-a ştiut sau n-a putut să spună că sterilizarea cîinilor comunitari nu e o opţiune a ong-urilor care din lipsă de altceva se ocupă cu cuţu-cuţu, cum sugerau atît prefectul cît şi moderatorul, ci ditamai recomandarea făcută României şi lumii întregi de către ditamai Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care a şi explicat în documente oficiale că uciderea cîinilor comunitari nu numai că te face neom, dar e şi dezastruos de scumpă şi tragic de neeficientă.
Mă opresc aici că simt pata cum mi se urcă spre colivie şi ca să mă şi vă calmez vă ofer nişte cuvinte frumoase, le-am citit pe pagina mea de Facebook, nu-l cunosc pe domn, îl cheamă Sorin Stroia, discuta cu altcineva despre animale şi spunea aşa: „O pasiune nu e suficientă fără susţinerea unei minţi şcolite, deschise, fără o bună organizare, fără o susţinere tehnică de specialitate şi … fără muncă! Cînd toate acestea sunt respectate apare succesul.”
Eu aşa frumos şi dulce nu ştiu să spun lucrurile, pot numai aşa amar şi închei:
Dragă televiziunilor,
Dacă vreţi să faceţi ce se face la televizor, să puneţi un pic de minte în colivia omului şi un pic de suflet în cutia-i toracică, nu mai chemaţi pentru asta aiurişti care aiurează şi bagă aiureli atît în colivia cît şi în toraxul privitorilor. Nu oricine se ocupă de ceva se pricepe la ocupaţia lui şi nu oricine se pricepe la cu ce se ocupă ştie să şi comunice asta şi e păcat. Mare.
Dragă moderatorule,
Într-o ţară normală la minte şi sănătoasă la suflet nu există drepturile unora mai îndreptăţite decît ale altora, bipede sau patrupede. Există drepturile tuturor bine stabilite, respectarea drepturilor şi sancţionarea nerespectării drepturilor şi gata.
Dragă doamnă preşedintă,
Organizează, condu, iubeşte, îngrijeşte, fă, drege, dar la televizor nu te mai du, că duci pe copcă noţiunile de ONG, protecţie a animalelor, comunicare, activism comunitar şi alte forme care încearcă să capete fond şi momentan nu capătă decît batjocură.
Dragă domnule Cocu,
Salutări şi urări de bine şi faceţi şi cu alte ocazii ce-aţi făcut şi cu aceasta, atrageţi atenţia că se spun multe poveşti şi interminabile poezii, Zdreanţă e o poezie frumoasă, cîinele e o proză lungă şi profundă, după mine cea mai bună care s-a scris vreodată, dar dac-o citeşti prost e degeaba şi-i păcat. Mare.
7 Comments
Leave A Comment
pentru a nu iesi din citatul postat : cand “ingredientele” lipsesc nu e jalnic, devine periculos ! iata ca unii oameni mor, ira altii se reped la firimiturile “colivei”.
undeva, in Balcani !
Nu pot sa spun prea multe lucruri.M-a lovit in moalele coliviei .EXCELENT!!
oxford @ cambridge
Impresionanta maniera in care scrii ,felicitari !
Dr. stefan Raileanu
Anca, ai un stil “aspecial” (ca sa te parafrazez). Desi imbie la lectura, nu prea imbie la postat comentarii. Asta ca sa nu te descurajezi, sa ai impresia ca postarile tale trec neobservate. Nici vorba! Continua! Textele tale au mai degraba iz de pagini de roman, sunt atipice (fara parafrazare) pentru un blog, pun oamenii pe ganduri, dar necesita intotdeauna comentarii. M-ai tinut in Volvo si m-ai scos afara pana pe la 3 dimineata. Daca voi avea timp, voi reciti cele doua “capitole” cand voi avea mintea mai odihnita, sa nu pierd toate subtilitatile. Oricum, bine a facut Blag de la Sorbona ca te-a convins sa tastezi!
M-am lamurit despre pasarelele tale TV si telecomanda care le lasa sa ciripeasca sau le alunga, dupa cum o tin bateriile. Ma intreb acum ce citesti? Am sa-ti dau un link spre un articol de pe un blog cu fondul roz, cu riscul de a intra in spam. Lectura placuta sau neplacuta, dupa caz! http://www.simonatache.ro/2011/01/28/maidanezii-au-ucis-din-nou-sa-iesim-noi-sa-sterilizam-primarul/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+simonatache%2FuacA+%28Jurnal+roz+de+cazarma+si+nu+numai%29
Scuze! O mica corectura mai sus: “dar NU necesita intotdeauna comentarii”.
intr-adevar, stil impresionant, cum mai zice cineva pe aici, dar simtul umorului foarte dezvoltat, ironia, autoironia-imbinate armonios cu muuuuulta obiectivitate, asta-mi place mie, cel mai mult, bravo Anca G.